Machete didactice – Când speranța prinde aripi

Eu fac parte din categoria acelora care mai cred că școala românească nu este definitiv pierdută. Școala nu trebuie să lipsească din vocabularul niciunui pamântean și ar trebui să ne bucurăm de faptul că o putem frecventa. Noile concepte ce au năvălit peste România nu au făcut decât să sporească nehotărârea părinților de a opta pentru un sistem sau altul.

Școala privată a pierdut mult din teren, pentru că România a fost atât de mulți ani cufundată într-un regim în care totul aparținea statului. Pe lângă această nenorocire s-a mai adăugat și faptul că educația românească se află de 25 de ani într-o reformă continuă. Multitudinea de miniștri ce s-au perindat nu s-au dovedit a fi foarte inspirați iar acest lucru se oglindește în ceea ce se întâmplă în școlile din țara noastră. Nu am să înțeleg de ce s-a dorit ca dascălul să se transforme într-un funcționar, iar acesta să fie veșnic îngropat în hârtii. Sunt atât de multe dosare de completat, că timpul alocat copiilor scade simțitor. Dar nu numai timpul ci și răbdarea. 🙁 Nu am înțeles de ce toată lumea trebuie să aibă studii superioare, și de ce educatoare trecute de 50 de ani trebuie să facă aceste caricaturi de studii, pe la mama dracului în praznic. Aceste investiții nu se vor amortiza niciodată și în afara unor bani cheltuiți nu se acumulează nimic constructiv. Ori toate aceste cheltuieli vin să vlăguiască educatorul sau învățătorul atât de tare, că-l demotivează până la refuz. Ori cine preia toată această stare? Evident că părinții și copiii!

Preocupările mele mi-au facilitatat cunoașterea unor dascăli și colaborarea cu ei. Au fost întâlniri de tot felul, pentru că nu-s doi oameni la fel. Am avut bucuria de-a dialoga cu oameni pozitivi, veseli și dornici de a urni căruța la care erau înhămați, dar am avut și neplăcerea de-a asculta (pentru că nu se putea purta un dialog 🙁 ) oameni obosiți, plați în gândire și idei, încrâncenați și scârbiți de tot și de toate. Am încercat să mă mulez după interlocutor și să mă debarasez de negativul ce a tăbărât peste mine. Am ajuns într-un moment în care empatizez mult prea mult și asta nu-i ușor de gestionat. Sunt totuși norocoasă ca balanța să încline mai mult spre cei care nu au obosit și care caută și tot caută. Așa ne întâlnim, pentru că există niște halte ale destinului pe care nu le poți fenta.

Azi sunt bucuroasă fiindcă am mai dat peste un astfel de personaj. Este vorba de doamna Mihaela Constantinescu, o învățătoare minunată ce activează într-o școală din Bucovina.

Am ajuns acolo după ce am discutat de câteva ori la telefon și m-am bucurat că speranța mea, aceea că nu-i totul pierdut, are rădăcini. N-or fi ele foarte viguroase, dar sunt proaspete și sănătoase. Pot spune, cu emoție în glas, că am găsit o sală primitoare, luminoasă și caldă, iar acolo studiau de zor 21 de copii din clasa pregătitoare. Am adus primăvara în sala lor, cu toate că ea era deja prezentă acolo, dar nu-și dădeau ei seama. Nu știu dacă mă credeți, dar reacția copiilor, la vederea atâtor forme și culori, este exuberantă de-a dreptul. Te încarci cu energie instantaneu! 🙂

Copiii și-au văzut de lecția lor cât timp am montat eu machetele pe pereți. Era o atmosferă așa de frumoasă, calmă și studioasă. Copiii din mediul rural sunt nițel mai diferiți decât cei din mediul urban, iar faptul că mulți dintre ei sunt lăsați în grija bunicilor constituie o mare problemă pentru cea care le stă în față, la școală. Știi că au părinții plecați și că au fost și ei cândva pe acele meleaguri pentru că prenumele lor îi dă de gol: Antonio, Kevin, Samoil, Iacob, Roberto sau Roberta.

DSC_2604 DSC_2605

Și uite așa, într-un sătuc din nordul țării au înflorit, deja, merii. Au venit rândunelele și berzele, iar zambilele și narcisele răspândesc un miros divin. Nu-i așa că-i minunat?

Materiale feb2015 Materiale feb20151

Lasă un răspuns

2 gânduri despre “Machete didactice – Când speranța prinde aripi”

%d blogeri au apreciat: