În urma unei discuții cu un psiholog mi-a rămas în minte o propoziție : „… toți părinții cu care m-am întâlnit în ultima perioadă se plâng de acest lucru: agitația copiilor lor!”
Începutul acesta de școală a adus cu el și foarte multă agitație. Nu că celelalte începuturi ar fi fost mai liniștite, dar cel puțin nu am conștientizat acest lucru. Toate sunt croite de așa natură în a adânci această stare, nicidecum de a o estompa, pentru că de eliminat nici nu poate fi vorba.
Îmi vin în minte tot soiul de întâmplări petrecute atunci când eram eu copil sau când fiul meu cel mare trecea prin școală și parcă totul este diferit de ceea ce se întâmplă acum, când fiul meu cel mic este pe băncile școlii. Cred că debandadă mai mare ca acum nu a mai fost în toată societatea românească, asta ca să nu mă refer doar la școală. Ceea ce se întâmplă în jurul nostru duce la această stare de neliniște, neîncredere și nesiguranță totală.
Într-o familie care are copii înregimentați într-o formă sau alta de învățământ, lucrurile se petrec atât de repede, că nici nu mai ai timp să le contabilizezi, să te bucuri sau să-ți lingi rănile în tihnă. Cred că acest cuvânt, „tihnă” va dispărea cât de curând din cotidianul nostru și-l vom regăsi doar prin poezii sau eseuri.
Eu sunt la capitolul școală primară, ca activitate principală, pentru că sufletul meu are un palier aparte, ajuns la Universitate, palier pe care nu sunt pregătită să primesc vizitatori. Acolo, coridoarele sunt pline de așteptări, iar ușile înșirate de-o parte și de alta, așteaptă să fie deschise de copilul meu minunat și irepetabil. Pășesc și eu, alături de el, într-o legătură invizibilă și asist la desăvârșirea lui profesională. Sentimente? N-am cuvinte să descriu!
Însă acasă, lupta mea continua alături de cealaltă minune mică, tot a mea, care acum învață că fără carte nu se poate. Ziditul acesta, a ceva care se vede peste ani este o muncă asiduă și constantă, de la care nu poți face mari pauze, pentru că nu-i așa, peste goluri nu se clădește nimic.
Ar trebui ca societatea să te ajute la aceste demersuri constructive, nicidecum să-ți pună o sumedenie de piedici, bașca să-și mai și bată joc de bunele tale intenții. Am ajuns să cred că cei care sunt acolo sus, la ministerele abilitate să facă în așa măsură ca treaba să meargă bine, sunt complet ieșiti din realitate. Ei trăiesc într-o lume a lor, plină de bani și ifose, care nu are nici o legătură cu ceilalți, cu ce se întâmplă cu adevărat. Numai așa îmi pot explica înșiruirea aceasta de aberații legată de cărți electronice, manuale SF, programe construite pentru câțiva copii dar aplicate pe grupe de câte 30 și tot așa. În această ecuație, părinții, cei care doresc a se implica în acest proces de educare a propriilor odrasle, intră în niște bătălii din care ies dărâmați, răniți sau chiar distruși. Iar după ei, copiii! 🙁
Revenind la tabletele pe care ministrul dorește a le aduce copii la școală, dacă se poate chiar de la clasa pregătitoare, mi-a plăcut o temă dată de doamna învățătoare, temă la care cerința suna cam așa: „Scrie o compunere în care prezinți o zi petrecută cu unul din părinți, devenit copil.”
Compunere despre mama devenită fetiță – video
Nu este pentru prima dată când se iscă o așa discuție iar eu am încercat, în timpul petrecut alături de copil, fie singur sau cu prietenii lui, să reînvii acele jocuri ale copilăriei mele. Este evident că ei nu înțeleg că nu aveam nici de unele (aici mă refer la tehnologie), dar că eram așa de fericiți în joaca noastră. Și nu au fost așa de încântați precum s-ar crede. Dar, cel puțin am încercat!
Joacă și lectură în cazemată – video
Continui să cred că lucrurile se vor schimba și în această direcție și că cei implicați în aceste demers își vor putea îndrepta energiile acolo, unde este atât de mare nevoie. Până la urmă copii sunt atât de importanți, pentru că ei reprezintă viitorul. Ori acum, viitorul nostru, al părinților, nu prea sună bine. 🙁 Din păcate.
4 gânduri despre “Activități copii – Agitația copiilor … zbuciumul părinților … educație precară”
Mi-aş dori să pot împărtăşi optimismul şi speranţele tale de mai bine. Nimic nu mă îndreptăţeşte însă la asta. Din 89′ încoace am asistat sistematic la degradarea, parcă voită şi planificată a degradării învăţământului românesc. Sunt multe, foarte multe de spus aici. Se spune că la educaţia unui copil din România sunt implicaţi patru factori. Ministerul, profesorii (şcoala), părinţii şi anturajul. La noi, ministerul a făcut dovada absolută a unei incompetenţe duse la extrem. Şi cum peştele de la cap se-mpute, am asistat în vara asta, având tangenţial legătură cu subiectul, la o făcătură legislativă de mai mare dragul care m-a făcut să mă întreb la modul serios dacă nu cumva trăiesc într-o ţară bananieră de undeva de prin colţul din stânga jos al lumii a treia. Celebrul articol 253, declarat neconstituţional de Curtea Constituţională a fost „resuscitat” prin Ordonanţă de urgenţă. Astfel, peste 3.000 de profesori au devenit titulari contrar deciziei CCR. Dacă mai punem la socoteală faptul că legea educaţiei este o lege organică şi că în domeniul legilor organice nu se pot emite ordonanţe de urgenţă, dacă adăugăm şi faptul că ordonanţa respectivă a intrat în vigoare imediat deşi legea educaţiei prevede clar că orice modificare a legii se va aplica începând cu anul şcolar următor, se observă clar că a fost vorba despre „titularizări” făcute cu dedicaţie. Pentru cine ? E suficient să urmăriţi topicurile deschise pe marginea art. 253 pe site-ul Ministerului Educaţiei şi nu va fi greu să vă daţi seama. Cel puţin, două dintre cazuri sunt flagrante : două domnişoare (ori, poate, doamne) grav şi inadmisibil agramate şi cu o exprimare ce denotă un vocabular precar şi o abilitate scăzută în a „mânui” cuvintele, au devenit, graţie Guvernului, TITULARE PE CATEDRE DE LIMBA ROMÂNĂ !!! Dacă vă interesează caut şi vă pun link pentru a dovedi că nu fabulez de dragul conversaţiei.
Vă mulțumesc frumos pentru comentariu! Nu știu dacă aveți vreun copil care urmează o formă de învățământ din România, dar bătaia de joc a ajuns la un grad de insuportabilitate. Se vehiculează tot mai mult în ultima perioadă, notiunea de homeschooling, dar eu personal, nu sunt în stare de așa ceva. Fac parte din generația care crede în dascălul cu har și în capacitatea lui de-a modela oameni.Poate și pentru că am un băiat care tocmai a terminat liceul cu un parcurs foarte bun, fără a deschide ușile din dos. Pentru varianta școlii de acasă, trebuie multă determinare, aptitudini și conștiinciozitate. Dacă pentru nivelul primar n-ar fi o problemă, la celelalte, nu-mi este rușine să spun, consider că da (aici mă refer strict la persoana mea). Și pe urmă, se știe prea bine cum se comportă un copil atunci când este dar și când nu, lângă părinți. Îi apreciez pe cei care sunt capabili de-a desfășura acest fel de școlarizare!
Cât despre dascălii de astăzi, eu încă nu mi-am pierdut speranța. Însă nu ei sunt cea mai mare problemă, ci personalul decizional. Nu trebuie exclusă nici opinia publică (părinții, ca victime colaterale), practic inexistentă. Din păcate!
Am un băiat în clasa a XII-a, olimpic naţional la istorie în clasele a IX-a şi a XI-a şi cu premii II şi III la fazele judeţene ale olimpiadelor de limba română şi economie. Este în cea mai bună clasă din an (cea de mate-info bilingv) al unui liceu cotat ca fiind al doilea din Constanţa şi al nouălea pe ţară. Ştiu exact cu ce se mănâncă întregul proces educaţional şi-mi este ciudă că, toate eforturile făcute de copilul meu nu-l vor scuti de probabilitatea ca din anul II de facultate să aibă drept coleg pe vreunul care, deşi nu a fost în stare să ia bacul la vremea lui, va putea accede în învăţământul universitar.
Să vă trăiască! Și să găsiți varianta cea mai bună, care să vă aducă puțină liniște și tihnă. Există și posibilitatea studiului la o universitate din altă țară, dar mai aveți răgaz în privința hotărârii. Alternative sunt.