Îmi plac vederile, la fel de mult cum îmi plac scrisorile. Am trăit într-o perioadă în care veștile de la cei dragi așa venea; în plic, sub formă de carte poștală ori telegramă.
Am trimis vederi celor dragi de câte ori am fost plecată iar acest exercițiu l-am făcut și atunci când am devenit mamă, dând exemplul fiilor mei. Toată frământarea de a găsi vederile cele mai potrivite, timbrele necesare marcării lor și identificarea locurilor de unde să le trimitem a fost molipsitoare pentru că uite, în ciuda timpului în care am ajuns acel când marea majoritate consideră că scrisoarea, vederea nu-și mai are utilitatea eu continui să primesc așa ceva.
Și mă încearcă tot felul de sentimente frumoase și certitudinea că am procedat corect dând mai departe această practică eu reușind a o trăi și din altă ipostază.
Răzvan a petrecut finalul de an în altă parte decât Marea Britanie, acolo unde este casa lui acum și ne-a trimis niște vederi. Mergând în două țări diferite, a trimis din ambele, doar că nu au ajuns amândouă bucurându-ne doar de una. Pe cealaltă eu continui să o aștept chiar dacă știu că are șanse minime să mai poposească în mâinile mele. Pentru că în suflet deja s-a cuibărit!
