O săptămână în care muzica lui Camille Saint-Saëns ne-a învățat să ascultăm, să ne mișcăm, să gândim și să ne bucurăm împreună
Uneori, alegem un subiect fără să știm cât de departe ne va purta.
Așa a fost pentru mine această săptămână. Am ales „Carnavalul animalelor” de Camille Saint-Saëns și, recunosc, nu mi-am imaginat atunci când am pornit la drum câte activități, câte jocuri, câte provocări și, mai ales, câte momente frumoase voi reuși să țes în jurul acestei lucrări.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama că nu a fost doar o săptămână cu o temă frumoasă. A fost o săptămână în care muzica a devenit parte din rutina copiilor, iar acordurile lui Saint-Saëns s-au auzit, zi de zi, în spațiul de joacă de la Rainbow Land.
Și poate că cea mai mare surpriză a fost să constat că, după câteva zile, copiii știau deja „povestea” muzicală. Timp de o săptămână am ascultat cele 14 părți ale lucrării de câte cel puțin trei ori pe zi. Iar ei au început să recunoască succesiunea, să știe ce urmează după lei, ce vine după țestoase, să anticipeze muzica.
Nu mi-am propus neapărat să-i fac să memoreze ordinea celor 14 momente muzicale. Pur și simplu am vrut să le ofer o experiență.
Dar copiii au transformat-o în ceva mai mult.
După provocările de ieri, am continuat și astăzi cu exercițiile pentru minte. Am observat ceva care mi-a plăcut enorm la copii: la început, atunci când întâlnesc o provocare nouă, apare aproape instinctiv acel:
„Doamnă, nu pot!”
„Doamnă, nu știu!”
Și apoi, după ce încep să înțeleagă cerința, ceva se schimbă. Își doresc să încerce. Vor să găsească soluția. Iar momentul în care reușesc este însoțit de o bucurie autentică.
Astăzi am adăugat o nouă abordare.
Le-am prezentat o fișă pe care erau reprezentate clapele unui pian, fiecare într-o altă culoare, iar în partea de sus erau ilustrate diferite părți ale corpului omenesc. Copiii trebuiau să apese cu un deget pe o anumită clapă, să folosească o mână pentru o acțiune și, în același timp, cu cealaltă mână să indice imaginea corespunzătoare culorii.
Pare simplu atunci când îl povestești. În realitate, exercițiul a presupus atenție, coordonare, orientare, memorie și capacitatea de a face mai multe lucruri în același timp.
L-am făcut individual, cu fiecare copil, și a fost foarte interesant să văd felul diferit în care au abordat aceeași provocare.
Pentru unii, a fost greu la început. Pentru alții, a devenit foarte repede o joacă. Dar fiecare a avut momentul lui de „Aha! Am înțeles!”.
Și pentru astfel de momente merită toate încercările.
Pentru că fiecare copil are propriul ritm și propriile preferințe, am alternat activitățile.
Cu unul dintre copii am lucrat practic: am avut o secvență de decupat, activitate care îi place foarte mult. În același timp, ceilalți copii au avut un joc de rol.
Îmi place să creez astfel de momente în care fiecare are ceva de făcut, ceva care îl provoacă și, în același timp, îi face plăcere.
Apoi ne-am reunit cu toții pentru un joc.
Patru culori, patru puncte și multă veselie
Am lipit fiecărui copil câte patru cerculețe colorate: unul pe fiecare mână și unul pe fiecare picior. Roz, galben, verde și albastru.
Doar că nu le-am așezat la fel tuturor.
Apoi am început jocul: spuneam o culoare, iar copiii trebuiau să ridice partea corpului pe care se afla culoarea respectivă.
Mâna stângă? Mâna dreaptă? Piciorul stâng? Piciorul drept?
Nu conta. Trebuiau să fie atenți, să identifice rapid culoarea și să reacționeze.
A fost nostim, uneori comic de-a binelea și, dincolo de râsete, a fost un exercițiu minunat de atenție, coordonare și orientare corporală.
Îmi place mult când învățarea nu seamănă cu „învățarea”.
Când copiii râd și nici nu-și dau seama cât de multe exersează.
Și, pentru că bucuria are gust de copilărie… astăzi am ronțăit și niște gogoși.
Nu din acelea mici și umflate, umplute cu ciocolată sau cu alte bunătăți. Gogoși simple, mai „cârpoase”, cum le-aș spune eu, din acelea care nu au nevoie de prea multe ca să fie bune.
Și, din când în când, ce rău poate să facă o gogoașă?
Mi-am amintit de copilăria mea, de zilele în care gogoșile făcute în casă erau un eveniment în sine. Nu aveau nevoie de nimic spectaculos. Era suficient mirosul lor, bucuria că erau proaspete și sentimentul acela greu de explicat pe care îl ai atunci când cineva face ceva bun pentru tine.
Poate că și copiii au simțit astăzi puțin din bucuria aceea simplă.
Alexandru și Tudor nu au fost alături de noi ieri, așa că astăzi au recuperat una dintre activitățile care le-au plăcut foarte mult: pictura cu diamante.
Au lucrat cu răbdare, atenție și bucuria aceea specifică atunci când vezi cum, puțin câte puțin, imaginea prinde contur.
Ceilalți copii au completat diferite fișe rămase din zilele precedente — activități pe care le-au îndrăgit și pe care au fost bucuroși să le reia.
Pentru mine, faptul că au vrut să se întoarcă la anumite activități spune foarte mult.
Înseamnă că ceva le-a rămas.
Și iată-ne ajunși la finalul acestei săptămâni miraculoase.
O săptămână în care animalele au avut propriul lor carnaval.
O săptămână în care leii, țestoasele, elefanții și celelalte personaje muzicale ale lui Camille Saint-Saëns au intrat, pentru câteva zile, în lumea copiilor noștri.
O săptămână în care am ascultat, am dansat, am râs, am decupat, am jucat roluri, am rezolvat provocări pentru minte, am lucrat la coordonare, am făcut pictură cu diamante, am completat fișe și am mâncat gogoși.
Dar, mai presus de toate, a fost o săptămână în care am fost împreună.
Iar ceea ce mă emoționează cel mai tare nu este ceea ce au reușit copiii să facă astăzi, ci ceea ce cred că vor duce cu ei mai departe.
Poate că peste câteva săptămâni nu-și vor mai aminti exact exercițiul cu pianul colorat. Poate nu vor mai ști ce culoare a fost pe mâna dreaptă sau pe piciorul stâng.
Dar poate că, într-o zi, vor auzi din nou câteva acorduri din „Carnavalul animalelor” și vor zâmbi.
Poate vor recunoaște muzica.
Poate își vor aminti de lei și de țestoase.
Poate își vor aminti că, într-o vară, la Rainbow Land, animalele au dansat.
Și atunci voi ști că săptămâna aceasta nu a trecut degeaba.
Mai sunt doar cinci zile din atelierele de vară. Cinci zile pe care le aștept cu aceeași bucurie și cu aceeași dorință de a găsi pentru copii un subiect care să-i surprindă, să-i provoace și să-i bucure.
Oscilez între „Finalul verii” și „Bine ai venit, școală!”. Parcă încă nu mă îndur să aduc școala atât de aproape. Mai am două zile să mă hotărăsc.
Și poate că, la fel ca de fiecare dată, tema îmi va veni atunci când mă aștept mai puțin.
Pentru că, dacă am învățat ceva din săptămâna aceasta, este că uneori cele mai frumoase idei sunt cele despre care, la început, nici nu bănuiești unde te vor duce.
La final, vreau să-i mulțumesc mamei lui Teo pentru minunatul buchet de flori pe care mi l-a oferit. M-a emoționat profund.
Uneori, un gest atât de simplu poate să spună atât de multe. Iar pentru mine, florile primite astăzi au însemnat mai mult decât un buchet frumos. Au fost un semn că munca, energia, răbdarea și tot ceea ce pun în aceste întâlniri cu copiii ajung, într-un fel, și la părinți.
Și asta înseamnă enorm pentru mine. Mulțumesc. Mulțumesc mult.
Iar acum, închid această săptămână cu un zâmbet și cu muzica lui Camille Saint-Saëns încă undeva în minte.
Carnavalul s-a încheiat. Dar ecoul lui va mai rămâne mult timp la Rainbow Land.
