Există zile în care nu oboseala este cea mai grea povară, ci așteptarea. Mai ales atunci când știi că urmează un moment important, dar nu poți grăbi nimic. Sunt lucruri care nu depind de voința noastră, de organizare sau de cât de mult ne-am dori să se întâmple mai repede. Sunt programări, termene și contexte care își urmează propriul ritm, iar nouă nu ne rămâne decât să le traversăm.
Cred că incertitudinea este una dintre stările pe care oamenii le gestionează cel mai greu. Mintea încearcă mereu să anticipeze, să controleze, să găsească răspunsuri acolo unde încă nu există. Iar când înțelegi că nu poți face nimic pentru a schimba cursul lucrurilor, apare o neputință discretă, dar apăsătoare.
Astăzi am încercat să nu mă las prinsă de ea.
M-am trezit la aceeași oră ca în fiecare dimineață, la șase. Mi-am făcut exercițiile de pilates, am citit și am mai căutat informații pentru analiza pe care urmează să o fac. Nu pentru că trebuia neapărat să termin ceva, ci pentru că voiam să înțeleg mai bine ce mă așteaptă.
Pe la nouă am plecat spre tăpșanul verilor și lecturilor mele. Iarba era încă acoperită de rouă, iar locul în care obișnuiesc să stau era acum umbrit de un copac care, între timp, a crescut. M-am gândit pentru o clipă să aleg alt loc, dar am rămas acolo unde mă așez de fiecare dată. Sunt mici repere care, fără să-ți dai seama, îți oferă continuitate și liniște.
Am citit câteva pagini din Dumnezeul lucrurilor mărunte și, mai mult decât lectura, am încercat să fiu prezentă. Să observ lumina printre frunze, mirosul ierbii, liniștea dimineții, foșnetul copacilor. Natura are felul ei de a ne aminti că nu totul trebuie grăbit și că unele lucruri se așază în timpul lor.
La ora unsprezece eram deja acasă. Mai târziu am mers la sora mea și am rămas acolo până în jurul orei patru. După-amiază am mai citit puțin, iar seara, la șapte, am plecat pe stadion pentru turele mele de răcoare. Am parcurs cinci kilometri, ascultând pe Voxa Pământul de sub tălpile ei scrisă de Salman Rushdie. Alergarea ușoară are darul de a pune ordine în gânduri fără să le forțeze.
Ajunsă acasă, mi-am pregătit câteva materiale pentru săptămâna viitoare. Mi-am dat seama că rutina nu este o simplă succesiune de gesturi repetitive. În zilele în care nu poți controla ceea ce urmează, ea devine un fel de ancoră. Îți amintește că, deși viitorul apropiat nu depinde de tine, prezentul încă îți aparține.
Poate că asta este una dintre lecțiile așteptării: să înveți să nu-ți pui viața între paranteze până când lucrurile se vor clarifica. Să continui să citești, să mergi, să înveți, să te bucuri de roua dimineții și de umbra unui copac crescut între timp. Pentru că, de cele mai multe ori, nu putem scurta timpul de așteptare. Putem doar să alegem cum îl locuim.
