Această carte a fost recomandată de o persoană cu totul specială, David Popovici, celebrul înotător român pe care-l ascult de câte ori am ocazia discursul lui fiind unul articulat, echilibrat, poate prea bun pentru vârsta pe care o are acest tânăr. Vine într-o perioadă în care sufletul meu este pus la grea încercare.
Primăvara pe care am traversat-o n-a fost prea îngăduitoare, problemele de sănătate pe care le-am avut necesitând un arsenal complet de abilități de la răbdare, determinare, speranță, la o cheltuială pecuniară deloc de neglijat. În vară am reușit, oarecum, să-mi trag sufletul chiar dacă nu am putut surmonta prea mult pentru ca toamna să mă trosnească în moalele capului acum având statutul de văduvă, unul pe care nu reușesc să-l diger mai ales că a adus o sumedenie de probleme de rezolvat pe lângă cele care nu erau așezate prea bine în matca lor asta și ca o consecință a deciziilor personale.
Din ziua în care soțul meu a hotărât să plece nu am mai putut citi nici o pagină, cu toate că am încercat mai multe titluri care se aflau la capul patului, cărți din registre diferite, recomandate de oameni în care cred și la care țin. Nu am putut intra în nicio poveste cu toate că aș fi avut mare nevoie și chiar m-am străduit agățându-mă cu disperare de cărți, cele în care am găsit alinarea de nenumărate ori. Asta până zilele trecute când am luat în mână cartea scrisă de Viktor Frankl, considerată una dintre cele mai inspirate povești ale secolului al XX-lea, descriind experiențele sale despre Holocaust și folosindu-le ca bază pentru a explica alternativa sa la psihanaliza – logoterapia. Cartea în sine este foarte scurtă și poate fi citită cu ușurință în câteva zile.
Cartea este împărțită în două secțiuni având și un cuvânt înainte, o prefață la ediția din 1992 și o postfață. Prima parte cuprinde o relatare a experiențelor lui Frankl ca evreu în timpul Holocaustului, deținut fiind în diferite lagăre de concentrare, relatând poveștile colegilor săi deținuți, iar a doua explicând „logoterapia”. Este deosebit de interesantă descrierea lui asupra suferinței umane. Un punct cheie pe care îl atinge este că toată suferința este relativă la individ și, prin urmare, este imposibil să înțelegi cât de mult suferă cineva dacă nu ești în locul lui. El folosește acest lucru pentru a explica cum bolile invizibile, cum ar fi problemele de sănătate mintală sau alte boli, pot să nu fie evidente, dar pot avea același impact sau mai rău decât bolile fizice. El scrie:
Suferința unui bărbat este similară cu comportamentul gazului. Dacă o anumită cantitate de gaz este pompată într-o cameră goală, aceasta va umple camera complet și uniform, indiferent cât de mare este camera. Astfel, suferința umple complet sufletul uman și mintea conștientă, indiferent dacă suferința este mare sau mică. Prin urmare, „dimensiunea” suferinței umane este absolut relativă.
Frankl descrie, de asemenea, modul în care sinuciderea a fost în mintea aproape tuturor deținuților, iar explicația lui pentru găsirea sensului vieții, chiar și în cele mai grele condiții, este inspirată. Frankl subliniază importanța găsirii unui scop individual, final al vieții și, prin aceasta, „existenței provizorii” a omului primește sens. În loc să cer milă pentru condiția mea, am învățat să o accept. Frankl scrie:
Emoția care se arată a fi suferință, încetează să ne mai afecteze de îndată ce ne formăm o imagine clară și precisă asupra ei. (pagina 84)
În loc să ne întrebăm ce așteptăm de la viață, Frankl ne cere să luăm în considerare ce așteaptă viața de la noi – el subliniind că am venit pe acest pământ dintr-un motiv și că prin găsirea sensului suferinței noastre putem persevera prin ea. Am înțeles și de ce eu am ales – într-un mod inconștient – ca mecanism de salvare lumea cărților și natura, care alăturate cu existența fiilor mei au dat un sens vieții mele ajutându-mă să merg mai departe convinsă că la un moment dat voi avea mai timp mai mult pentru mine cu tot ce însemn eu.
Omul în căutarea sensului vieții este plină de speranță asta pentru că, ființe umane fiind, avem capacitatea de a ne ridica deasupra tuturor suferințelor, de a găsi propriul nostru sens individual existenței noastre și, în acest fel, de a înțelege de ce ne aflăm în această lume, și de ce ar trebui să continuăm în ea, făcând tot posibilul. Dacă treceți printr-o perioadă grea, amintiți-vă că poate dura timp să vă dați seama, dar sunteți iubit, demn și luptător. Dumnezeu ne-a lăsat pe toți pe acest pământ pentru că ne iubește, ne-a dat un dar pe care să-l folosim și un scop pentru care să trăim.
Pentru că trăim într-o societate hiperconectată, ocupată, în care este ușor să ne pierdem și să ne comparăm cu ceilalți în mod constant este important să avem grijă de propria persoană mental, fizic și spiritual. Totul ține de tine, trebuie să te pui înaintea celorlalți. Trăiește viața care te face fericit, nu pentru a-i impresiona pe alții. Nu lăsa lucrurile mărunte, mărunte și zadarnice să-ți stea în cale.
Nu vreau să închei fără a lăsa câteva citate din carte, cele care au vibrat cel mai tare în acest moment al existenței mele.
Omul își poate conserva o urmă de libertate spirituală, de independență a minții, chiar și în condiții de stres psihic și fizic teribil. (pagina 76)
Un om care conștientizează responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care îl așteaptă cu dragoste sau față de munca sa neîncheiată nu va fi niciodată capabil să-și irosească viața. Pentru că el cunoaște „de ce”-ul existenței sale și va fi apt să îndure aproape orice „cum”.
…
Influența imediată a comportamentului este întotdeauna mai eficientă decât influența cuvintelor. (pagina 89)
Pe scurt, fiecare om este chestionat de viață, iar la întrebările vieții se răspunde cu răspunsurile propriei vieți căruia individul îi poate răspunde prin asumarea responsabilității. Logoterapia consideră că esența existenței este responsabilitatea. (pagina 116)
Nu trebuie să uităm că optimismul nu e ceva ce poate fi comandat sau ordonat. Un om nu se poate forța să fie optimist fără discernământ, împotriva tuturor șanselor și speranțelor. Iar ceea ce se aplică speranței e valabil și în cazul celorlalte două componente ale triadei, întrucât nici credința și nici iubirea nu pot fi comandate sau ordonate. (pagina 142).
Să ne gândim doar la sindromul nevrozei de masă atât de frecvent în rândurile tinerei generații: există ample dovezi empirice care atestă că cele trei fațete ale sindromului – depresia, agresivitatea, adicția – sunt cauzate de ceea ce în logoterapie numim „vid existențial”, sentimentul golului și al lipsei de sens. (pagina 148)
Trăiește ca și cum ai mai trăi o dată, când ai făcut aceleași greșeli pe care te pregătești să le faci acum.(pagina 153)
Pentru că lumea nu arată prea bine, dar lucrurile se vor degrada și mai mult dacă fiecare dintre noi nu va face tot ce-i va sta în putere.
Să fim, așadar, atenți în două sensuri:
După Auschwitz, știm de ce e capabil omul.
După Hiroshima, știm care e miza. (pagina 157)
