Când mergi la film și sala-i doar a ta

Da! Uite că am trăit și experiența asta.

– Mama, nu vrei să avem un timp doar al nostru?

așa suna pe la prânz o întrebare pusă de Luca. Dacă ne-ar fi auzit cineva cu siguranță ar fi interpretat, imediat, că nu acord copilului timp și că-i dornic de el. Ori, cine ne cunoaște știe că noi stăm, practic, tot timpul împreună. Mai cu seamă că acum e vacanță și nu trebuie să plece la școală.

Dar a sunat nostim și am hotărât să mergem la film. La cinema city de la Iulius Mall rula Jim Năsturel, varianta din 2018, și am considerat a fi interesant de privit ecranizarea după ce am citit cartea.

Și mă/ne bucurăm că am citit cartea mai întâi pentru că nu se compară ce e în carte și cum e scenariul. Am scris despre ea luna trecută.

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns acolo cu câteva minute înainte și am intrat în sală. Nu mai era nimeni și așa a rămas până la final. Doar noi doi. O sală întreagă doar pentru noi doi. Nici dacă o închiriam nu era așa.

Și uite că am reușit, fără a interveni, de a avea într-un spațiu public un timp numai al nostru.

Am tremurat de frig acolo din pricina aerului condiționat. Prevăzătoare, am luat o jachetă cu mine, pe care de la mijlocul filmului am împărțit-o cu Luca. Avea niște mâini reci la gheața.

Despre film, ce să spun?! A fost frumos, dar nu la nivelul cărții. Numele toate au fost traduse, s-au sărit multe pasaje care în economia poveștii sunt importante, nici efectele speciale nu au fost așa de reușite, dar așa-i cu filmele.

Mi-a plăcut de Tur-Tur / Uriașul Părelnic, de Lukas, dar nu mi-a mers la suflet Jim. Putea fi ales mai … altfel. E o chestie de gust. 🙂 Ah, și regele Alfons al XII-lea Fără un Sfert fără un Sfert era de-a dreptul tălâmb.

Una peste alta am reușit să facem ce ne-am propus și asta-i cel mai important. Având în vedere că această carte este pe multe liste de lectură, poate ar fi bine să vedeți și filmul, așa experimentând pe propria piele ce înseamnă să citești cartea și apoi să vezi filmul. Spor la citit și vizionare plăcută!

„Minunea” care se ascunde în fiecare dintre noi

Acum, pe final de vacanță, am găsit timpul necesar pentru a merge să vedem ecranizarea cărții Minunea de R.J.Palacio.
De când am aflat că se va putea vedea povestea pe marele ecran, am știut că e bine să o citim înainte, pentru că aveam experiențe nu prea plăcute cu cărți excelente, dar transformate în imagini care nouă nu ne-au prea mers la suflet.
Am citit cartea și eu și Luca, pentru ca mai apoi să citim și continuările, iar impresia pe care ne-a făcut-o a fost foarte puternică. De fapt, nici nu știu dacă e vreun cititor care să aibă alte sentimente după ce parcurge textul.
După cum mi-i obiceiul, am mers mai departe și am achiziționat un material în limba engleză pentru a putea lucra Luca mai în amănunt pe text dar și de a înțelege în profunzime mesajul transmis și caracterele personajelor.
Cum a fost, mai în detaliu, puteți afla dacă citiți

„Minunea” de-a ne bucura de clipe unice

Au fost momente minunate în care am discutat mai multe aspecte legate de subiectul abordat în carte și am ajuns la concluzia că sunt situații în care este greu să fii tratat corespunzător de unii colegi din colectivul tău și fără a avea o diformitate.

Așa cum mă așteptam, Auggie din film este foarte frumos față de cum este descris în carte, cel puțin așa l-am perceput noi. Poate că regizorul și cei care s-au ocupat de machiajul personajului principal nu au dorit  să-l zugrăvească întocmai, deoarece este un film destinat, în primul rând, copiilor.

Actorii aleși reușesc să redea și să transmită, cu multă iscusință, o multitudine de sentimente care-ți ajung direct în suflet. Nu cred să fi fost vreo mamă care urmărind filmul să nu-și fi șters o lacrimă pe furiș.

Îmi place cum interpretează Julia Roberts rolul mamei, dar mai ales cum este adus în fața privitorului relația dintre ea și Via, fiica ei, cea care nu are parte de atâta atenție câtă și-ar dori de la părinți. Toată energia lor este îndreptată asupra micului Auggie, cel care trebuie pregătit pentru a înfrunta lumea de afară. Am căutat imagini din film în care mama și fiica au câteva schimburi de replici și nu am găsit nimic. Și mi-a părut rău! Așa cum am suferit și la fiecare secvență în care familia apărea, dar fata, Via, mereu se afla cu un pas în spatele lor. Am reușit să fac o singură fotografie în timpul filmului, fără a deranja pe nimeni (adică fără sonor și fără bliț), fotografie în care apare Via și Justin. O relație foarte frumos redată.

sursa foto: aici

Am chibițat, înainte de a intra la film, ce vor adăuga și ce vor elimina față de povestea scrisă și am fost curioși să urmărim interpretarea scenaristului/regizorului. Dar ne-a plăcut, mult, cum se vede povestea în imagini, pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, cel puțin așa se spune.

– Mama, abia aștept să merg la școală! Abia aștept să-mi văd colegii, toți colegii!

Pentru alții poate părea banal, adică o exprimare oarecare după o perioadă în care copilul nu și-a revăzut colegii, dar pentru mine are cu totul altă semnificație. Spun asta pentru că înainte de a se intra în vacanță, m-am confruntat cu niște probleme la care nu credeam că voi/vom ajunge.
Pe parcursul mai multor zile, am tot primit telefoane de la școală precum că lui Luca îi este rău și să vin să-l iau.
Am pus pe seama oboselii și a unei viroze ce bântuia prin școală, viroză ce avea printre manifestări stări de vomă, crampe abdominale, dureri de cap cumplite. Așa a sunat telefonul cam la două zile, întins pe câteva săptămâni, la diferite ore ale dimineții, atunci când eram înștiințată să vin să-l iau că nu e bine și ei nu știu ce să facă cu el.
Evident, că după primele două episoade am ajuns la medic, după care pe la laboratoarele de analiză și de investigații, dar rezultatele nu duceau către o suferință microbiană ori bacteriologică.
După fiecare telefon pe care-l primeam de la școală, și după ce-l aduceam acasă, erau necesare câteva ore pentru a-și reveni, asta ca și cum ar fi fost acolo, la școală, stors efectiv de energie.
Când am avut toate rezultatele la analizele făcute și la investigații și am văzut că stă bine, s-a reîntors iar la școală, dar ce să vezi, nu a durat decât o oră și jumătate și iar am primit telefon.
Am plecat după el și l-am rugat să-mi spună adevărul și așa, într-un târziu, am aflat că nu mai poate suporta atmosfera de acolo, din clasă.
O gălăgie infernală, ore la care nu se înțelege ce spune cel de la catedră, atitudini scăpate de sub control de cei care ar trebui să aducă informații noi la materiile pe care le păstoresc.
În pauze, vacarmul de pe holuri, bătăile din curtea școlii, maimuțăreala doamnei care vinde la chioșcul din incinta școlii și alte manifestări au alcătuit tabloul care a avut ca rezultat reacția copilului. Am aflat că a ajuns să somatizeze la atmosfera din clasă/școală.
În urma discuției cu medicul specialist am fost sfătuiți să nu-l mai ducem la școală până la finalul anului, dar cum mai era doar o săptămână și tezele erau date, nu a constituit nici o pierdere.
Dar am fost noi, părinții lui, pentru a vorbi cu diriginta și colegii. Nu știu cât s-a înțeles din alocuțiunea noastră dar știu că acum, la început de an școlar, este convocată o ședință la care să participe ambii părinți ai copiilor.
Până acum, o parte din părinți tot trăgeau sus și tare că astea sunt copilării, dar să hărțuiești zi de zi colegii, să deranjezi orele, să ai atitudini violente acestea nu mai sunt copilării ci din contră, sunt acte făcute cu bună știință, intenționat.
Eu nu fac parte din tagma părinților recalcitranți, vocali și arțăgoși pentru că nu așa, cred eu, se rezolvă o problemă dar s-a ajuns într-un punct în care trebuie să luăm o decizie, pentru că dacă situația nu se schimbă, copilul se îmbolnăvește grav. Este important ca în situații dificile, tensionate, când are loc somatizarea la copii, să fim alături de copil și să-i arătăm că îl înțelegem și că îi suntem aproape. În cazul reacțiilor somatice pe fond de stres, acest lucru face mai mult decât toate medicamentele și tratamentele alopate din lume.
Sper ca perioada de vacanță să-l fi ajutat să-și reîncarce bateriile așa cum mai sper ca și colegii lui să se fi odihnit suficient pentru a avea alt comportament.

Și revenind la filmul pe care tocmai l-am vizionat nu am avut cum să nu ne întrebăm de unde a luat Auggie puterea necesară pentru a contracara toate răutățile unor colegi, dar mai grav, și a unor părinți, pentru a putea merge mai departe?

Răsfoind cartea am recitit o parte din pasajele însemnate și parcă acum mi-au plăcut mai mult. Iată o parte dintre ele:

Unele lucruri nu le poți explica. Nici măcar nu încerci. Nu știi de unde să începi. Când deschizi gura, toate propozițiile se încâlcesc într-un nod uriaș. Toate cuvintele ies greșit.

E nostim câte griji îți poți face în legătură cu un lucru, pentru ca pe urmă să-ți dai seama că nu contează deloc.

Noi, ființele omenești, avem nu numai capacitatea de a fi buni, ci și alegerea bunătății.

Curaj. Bunătate. Prietenie. Caracter. Acestea sunt calitățile care ne definesc ca ființe umane și ne împing, uneori, spre măreție.

Așadar, nu ratați cartea! Nu ratați filmul! Veți învăța multe din ele, copii ori adulți.  Și nu uitați că exemplul îl dă adultul, pe el imitându-l copiii fie că-i părinte ori dascăl.