Există dimineți în care spațiul își alege singur povestea. Astăzi, după ce ne-am întâlnit, ne-am adunat cu toții chiar în zona de la intrare. Ușa a rămas larg deschisă, iar soarele unei dimineți senine de vară ne-a însoțit pe tot parcursul momentului de lectură. Nici nu am mai simțit nevoia să ne mutăm în altă parte. Parcă locul acela ne-a invitat să rămânem.
Am citit din nou „Ziua în care a fugit somnul”, minunata poveste scrisă de Victoria Pătrașcu. Dar, dacă ieri atenția noastră s-a îndreptat mai ales asupra ilustrațiilor celor două ediții, astăzi provocarea a fost cu totul alta.
La finalul activității de ieri am verificat anii apariției celor două volume și am descoperit că între ele există o distanță de șaptesprezece ani: ediția publicată de Nemi, ilustrată de Irina Dobrescu, a apărut în 2008, iar ediția publicată de Editura Univers, ilustrată de Agnes Keszeg, în 2025.
A fost, fără îndoială, unul dintre cele mai interesante exerciții pe care le-am făcut în ultima vreme.
Copiii au observat modificări de vocabular, au descoperit cuvinte necunoscute, au discutat despre sensurile lor și au înțeles că același mesaj poate fi transmis în nuanțe diferite. Din punctul meu de vedere, astfel de activități dezvoltă mult mai mult decât vocabularul. Îi învață să fie atenți, să compare, să argumenteze, să își exprime propriile opinii și să înțeleagă că o carte nu este doar o succesiune de pagini, ci un univers construit din cuvinte și imagini.
La fel de interesantă a fost și discuția despre ilustrații. Aproape toți copiii au ajuns la aceeași concluzie: ediția ilustrată de Irina Dobrescu le este mai apropiată sufletului. Au descris-o ca fiind mai caldă, mai jucăușă, cu personaje blânde și rotunjite, în timp ce ilustrațiile semnate de Agnes Keszeg li s-au părut mai serioase, cu linii mai ferme și o atmosferă diferită.
Mi-a plăcut enorm să îi ascult argumentând. Nu căutau răspunsul „corect”, ci își construiau propriul mod de a privi aceeași poveste.
Exercițiul acesta a durat mai bine de treizeci de minute și, sincer, nici nu am simțit cum a trecut timpul. Am reușit să înregistrez câteva secvențe și mă bucur că am făcut-o, pentru că pentru cei mai mulți dintre copii a fost prima întâlnire cu o astfel de comparație între două ediții ale aceleiași cărți.
Cei mai mici, copiii de patru ani, nu au avut răbdarea celor mari până la capătul activității, dar acest lucru este cât se poate de firesc. La Rainbow Land lucrăm într-o grupă cu vârste diferite, iar fiecare copil vine cu propriul ritm de dezvoltare. Cei mari își exersează deja răbdarea și capacitatea de concentrare, iar cei mici sunt abia la începutul acestui drum. Și tocmai această diversitate face ca fiecare zi să fie atât de vie.
După lectură a urmat, firesc, timpul de joacă, iar apoi i-am invitat la masă. Astăzi nu a fost doar o gustare, ci un adevărat mic dejun. Cu gândul la anii în care pregăteam astfel de momente pentru fiii mei, le-am pus înainte iaurt, afine, caju, miere și cereale. A fost o combinație simplă și sănătoasă, iar succesul s-a văzut în bolurile rămase goale.
După timpul de odihnă le-am lansat o nouă provocare: să deseneze ceva inspirat din poveste.
Nu le-am oferit modele și nici nu le-am spus ce anume să deseneze. Am vrut să văd ce imagine a rămas în mintea fiecăruia după întâlnirea cu cartea.
Rezultatul a depășit cu mult așteptările mele, dar și pe ale unor copii care, înainte de a începe, spuneau că „nu sunt în stare”. Încă o dată au descoperit că imaginația și încrederea în propriile forțe pot face minuni.
Dar povestea nu s-a oprit aici.
După ce și-au terminat desenele, universul cărții s-a transformat firesc într-un joc de rol. Dacă ieri copiii călătoreau cu un autobuz, astăzi Darius a construit o adevărată rulotă. Nu era o simplă mașină, ci una gândită până la cele mai mici detalii. Avea bord complet echipat, o bucătărie, câte trei scaune și, bineînțeles, un șofer și un copilot. Darius și-a asumat imediat rolul de conducător auto, iar Teo a devenit copilotul lui.
Toți ceilalți copii s-au urcat în rulotă și au pornit într-o călătorie imaginară care s-a transformat, fără ca vreun adult să intervină, într-o adevărată poveste.
La un moment dat, drumul le-a fost oprit de un polițist. Sau, mai bine spus, de polițista Simona. Dialogul dintre ea și Darius a fost atât de firesc, de creativ și de plin de umor, încât noi, adulții, nu puteam decât să privim și să ne bucurăm. Era unul dintre acele momente în care îți dai seama cât de mult poate hrăni lectura imaginația copiilor și cât de natural se transformă ea în joc.
Ultima activitate a zilei a fost una de modelaj.
Am început, așa cum facem de fiecare dată, cu exercițiile de încălzire pentru mâini și degete. Abia apoi plastilina a început să prindă viață.
Unii copii au realizat medalioane pe care au imprimat fire de lavandă. Au ieșit surprinzător de delicate și de frumoase, adevărate mici amintiri ale verii.
Alții, la dorința lui Alex și a Anei, au ales să îl modeleze pe Bâzdâc, pisica atât de speriată că somnul ar putea pleca pentru totdeauna. A fost încă o dovadă că personajele unei cărți continuă să trăiască mult după ce povestea s-a încheiat.
Privind în urmă la tot ce am făcut astăzi, îmi dau seama că a fost una dintre acele zile pe care le voi păstra mult timp în suflet.
Nu doar pentru că am citit o poveste frumoasă, ci pentru că lectura a devenit un fir nevăzut care a legat toate activitățile zilei: observația, comparația, conversația, desenul, jocul simbolic, modelajul și, mai presus de toate, bucuria de a fi împreună.
În jurnalul nostru de astăzi am adunat încă o confirmare a unui lucru în care cred din toată inima: atunci când o carte este citită cu răbdare, cu întrebări și cu libertatea de a o descoperi în propriul ritm, ea nu se încheie odată cu ultima pagină. Ea continuă să trăiască în mintea copiilor, în jocurile lor, în creațiile lor și în felul în care încep să privească lumea. Iar acesta este, poate, cel mai frumos dar pe care lectura îl poate face unui copil.
