Dimineața ne-a găsit pe drumul spre Iași. Aproape 300 de kilometri dus-întors, parcurși surprinzător de bine, fără graba aceea care îți încurcă gândurile și fără aventuri nedorite. Am avut câteva probleme de rezolvat și, spre bucuria noastră, toate și-au găsit răspunsul. Uneori, satisfacția cea mai mare vine din lucrurile simple: să bifezi ce ai de făcut și să poți pleca mai departe cu mintea liniștită.
Pentru că eram deja acolo, ne-am oferit și câteva clipe de răgaz. Am zăbovit puțin pe lângă Palat, admirându-l așa cum admiri un vechi prieten pe care nu-l vezi foarte des, iar apoi am intrat pentru scurt timp și prin Iulius. Nimic spectaculos, doar acele mici opriri care dau culoare unei zile obișnuite.
Pe la ora trei eram deja înapoi în oraș. Și cum unele ritualuri nu se negociază, am ajuns pe stadion pentru turele de rigoare. Pașii aceia cunoscuți au darul de a pune lucrurile în ordine, de parcă fiecare tură mai așază câte un gând la locul lui.
După aceea am pornit într-o misiune care mi-a adus poate cea mai mare bucurie a zilei: culesul florilor. Fusesem invitată la o serbare și mi-am dorit neapărat să nu cumpăr buchete gata făcute. Am vrut să le alcătuiesc eu, din flori culese cu răbdare și cu drag.
Așa au apărut două buchețele de vară, destinate Anei și Sarei.
Am adunat în ele levănțică parfumată, caprifoi delicat, margarete luminoase și câțiva trandafiri. Florile sălbatice și cele de grădină s-au împrietenit surprinzător de bine. Levănțica aducea mireasma câmpului încălzit de soare, margaretele păreau niște zâmbete albe presărate printre verdeață, iar caprifoiul își strecura eleganța discretă printre toate celelalte. Nu erau buchete perfecte, din acelea calculate la milimetru și împachetate în straturi nesfârșite de hârtie. Erau buchete vii, puțin sălbatice, exact ca vara. Și tocmai de aceea mi s-au părut atât de frumoase.
Le-am oferit cu drag celor două fetițe care cântau la serbare. Sper că le-au plăcut măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie să le fac.
Și trebuie să spun că mă bucur de fiecare dată când descopăr oameni care deschid copiilor ferestre spre lumi noi. În orașul acesta există oameni care îi apropie de un instrument extraordinar – pianul. Iar când vezi copii așezați în fața clapelor, învățând să transforme emoțiile în muzică, parcă îți recapeți puțin încrederea în direcția în care merg lucrurile.
Seara s-a încheiat într-o notă cât se poate de firească și de frumoasă. M-am prins la o „parolă” cu Luca în bucătărie și am pregătit ceva de mâncare. Nu știu exact dacă am respectat toate regulile gastronomiei moderne, dar am respectat una mult mai importantă: am râs suficient cât să ne iasă mâncarea bună.
Așa a fost ziua de astăzi: cu drumuri lungi și probleme rezolvate, cu pași pe stadion, cu flori culese din suflet și cu muzică. O zi obișnuită, poate. Dar una dintre acele zile care, privite mai atent, strălucesc frumos în amintire.
