Alaltăieri am văzut o notificare pe pagina scriitoarei Veronica D. Niculescu. Anunța participarea sa la Zilele Eminescu de la Botoșani și câteva întâlniri cu cititorii. Răsfoind programul, mi-a atras atenția un club de lectură dedicat romanului Toți copiii librăresei, programat astăzi, între orele 16:30 și 17:30, la Casa Zamfirescu.
Nu credeam că voi reuși să ajung. Ziua părea prea aglomerată pentru o astfel de escapadă. Și totuși, lucrurile s-au așezat cumva în favoarea mea și m-am trezit sosind la Botoșani cu aproape jumătate de oră înainte de începerea evenimentului.
Botoșaniul este un oraș pe care îl cunosc bine. Am lucrat acolo o perioadă importantă din viața mea și mă leagă de el multe amintiri frumoase și oameni care mi-au rămas în suflet. Revenirea într-o zi de vară capricioasă, cu reprize scurte de ploaie urmate de soare arzător, a fost o adevărată bucurie. Orașul mirosea a tei, a caprifoi și, spre surprinderea mea, încă a salcâmi înfloriți. Un parfum care mi-a însoțit pașii și care a făcut reîntâlnirea cu aceste locuri și mai plăcută.
Momentul în care am văzut-o pe Veronica D. Niculescu a fost unul greu de descris. Cred că doar cei care iubesc cu adevărat cărțile și au avut șansa să întâlnească un scriitor pe care îl admiră pot înțelege acel amestec de emoție, recunoștință și bucurie. M-a privit și mi-a spus simplu:
— Ai venit?
— Da, am venit.
Au fost doar câteva cuvinte, dar în spatele lor se aflau ani de dialoguri, de lecturi și de întâlniri, fie ele și la distanță. M-a impresionat faptul că și-a amintit nu doar cine sunt, ci și de Luca, de activitățile pe care le fac și chiar de un moment petrecut în 2019, când apăruse O vară cu Isidor. Atunci am mers la grădina zoologică și am citit împreună, chiar în fața cuștii în care se afla condorul ce l-a inspirat pe Isidor. Faptul că și-a amintit toate acestea m-a bucurat mai mult decât pot spune în cuvinte.
Întâlnirea, care s-a întins bine peste două ore, a fost una dintre acele după-amiezi pe care le păstrezi multă vreme în memorie. Romanul aflat în centrul discuției, Toți copiii librăresei, deși publicat în urmă cu câțiva ani, s-a dovedit la fel de viu și de prezent. Librăreasa Silvia și ceasornicarul au reapărut în mintea mea cu o prospețime surprinzătoare, ca și cum aș fi închis cartea cu doar câteva zile înainte.
Întrebările cititorilor au fost variate, inteligente și sensibile. Am aflat detalii din culisele nașterii romanului, despre personaje, despre alegerile făcute de autoare și despre firele nevăzute care leagă realitatea de ficțiune. Veronica D. Niculescu este exact așa cum o descoperi și în scrisul său: agreabilă, atentă, generoasă cu detaliile și profund interesată de poveștile celor din jur.
În sală eram doar doi cititori și multe doamne cititoare, fiecare venind cu propria experiență de lectură. Fiecare întrebare a deschis o nouă fereastră spre universul cărții.
Nici eu nu am ratat ocazia de a evoca amintirile atât de dragi pe care le am legate de autoare și de momentele de lectură petrecute împreună cu fiul meu. Iar întrebarea pe care i-am adresat-o a fost aceasta:
„Dacă ați putea să îi adresați astăzi Silviei, după încheierea romanului, o singură întrebare, care ar fi aceea?”
Răspunsul a fost emoționant și s-a împletit firesc cu toate celelalte dialoguri purtate în acea după-amiază. A fost unul dintre acele momente în care granița dintre autor, personaj și cititor pare să dispară pentru câteva clipe.
M-am întors acasă cu sentimentul că am primit un dar. Două ceasuri de răsfăț intelectual și sufletesc. Două ceasuri de destăinuiri, emoții și bucuria unei povești de iubire dintre o librăreasă și un ceasornicar, desfășurată într-un timp pe care l-am trăit și eu, un timp care se suprapune peste propria mea tinerețe.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate oferi literatura: posibilitatea de a ne reîntâlni cu noi înșine prin intermediul altor vieți, al altor povești și al altor oameni.
Iar întâlnirile dintre cititori și scriitori au o magie aparte. Ele ne amintesc că, înainte de a fi obiecte așezate pe rafturi, cărțile au fost cândva emoții, întrebări, neliniști și speranțe purtate de un om. Când cititorul și scriitorul se întâlnesc față în față, povestea își continuă drumul dincolo de pagini. Personajele capătă glas, amintirile se completează, iar lectura devine o experiență împărtășită.
În după-amiaza aceasta, la Casa Zamfirescu din Botoșani, am simțit încă o dată cât de frumoasă poate fi această punte nevăzută dintre cel care scrie și cel care citește. Și cât de norocoși suntem atunci când avem șansa să o traversăm.
