Ieri, după ce am terminat atelierul de la Rainbow — câteva ore pline și frumoase, din acelea care îți rămân în suflet mai mult decât în trup — am vorbit cu Luca. Din tonul lui am înțeles imediat că nu e bine. O viroză care îi dădea bătăi de cap, îi prinsese gâtul și nasul și îi luase energia aceea calmă pe care o are de obicei.
Și atunci totul s-a mișcat firesc, aproape instinctiv: un telefon către doctorița noastră, o oprire la farmacie, câteva medicamente, o pijama aruncată în grabă în bagaj și drumul către Iași.
Așa sunt mamele. Nu analizează prea mult. Pleacă.
M-am îmbrăcat comod, în trening și haine moi, de drum lung și grijă scurtă, iar vremea părea că ține cu mine: cald, senin, liniștit. După două ceasuri eram deja în Iași.
Orașul era scăldat în primăvara aceea bogată care te face să încetinești pasul. În fața blocului lui, salcâmii urcau aproape până la etajul patru, încărcați de flori. Castanii explodaseră și ei în lumina serii, iar aerul avea mirosul acela dulce, amețitor, care există doar câteva zile pe an și pe care îl uiți mereu până îl întâlnești din nou.
Am ajuns, am văzut despre ce era vorba și, după ce m-am liniștit că nu e nimic mai grav, am ieșit iar. Lămâi, ghimbir, miere și alte câteva lucruri. Când copilul tău e răcit, simți că până și o limonadă făcută în casă poate ajuta. Poate nu doar pentru corp, ci și pentru senzația aceea că cineva are grijă de tine.
Apoi am început să mai deretic prin casă. Nimic spectaculos. Lucruri mici. O cană mutată, ceva pus la loc, o pătură împăturită. Dar mamele nu intră niciodată într-o casă fără să lase puțină ordine în urmă. E un fel al nostru de a spune „sunt aici”.
Spre seară, când s-a simțit ceva mai bine, am ieșit la plimbare. Am mers prin Nicolina, în parcul pe care îl iubește atât de mult. Am mers încet, fără grabă, vorbind despre lucruri obișnuite și importante în același timp. Despre vieți care acum se desfășoară în orașe diferite și în ritmuri diferite. Despre planuri, oboseli, oameni, timp.
Există un moment în viața fiecărei mame când înțelege că nu-și mai poate proteja copilul de toate. Că nu mai poate pune un plasture peste fiecare durere și nici opri fiecare răceală sau dezamăgire. Dar mai înțelege și altceva: că prezența ei încă vindecă puțin. Uneori enorm.
Seara ne-am retras fiecare în lumea lui. Eu, trăgând cu ochiul la Eurovision, el la proiectele sale. Am dormit puțin. Sau mai bine spus, am vegheat puțin. Pentru că, indiferent cât de mare devine copilul tău, urechea unei mame rămâne mereu atentă la respirația lui.
Toată noaptea l-am auzit tușind, foindu-se. Iar el nu e genul care să sară imediat la medicamente. Suferă în liniște, cu răbdare, ceea ce uneori îți face grija și mai mare.
Dimineața mi-am făcut cafeaua și am continuat să ascult audiobookul Istoria secretă de Donna Tartt. Credeam că nu mă va prinde atât de tare, dar m-am trezit prinsă până peste cap în atmosfera aceea densă și tulburătoare. Cartea urmărește un grup de studenți fascinați de cultura greacă veche, de frumusețe, intelect și ideea periculoasă că anumite experiențe excepționale justifică orice. E genul acela de roman care nu se grăbește, ci te înfășoară lent într-o lume elegantă și întunecată, unde prieteniile devin obsesii, iar admirația se transformă în vină și teamă. O carte despre tinerețe, fragilitate și alegeri care schimbă totul.
Poate tocmai de aceea mi-a stat atât de aproape pe drum. Pentru că și ea vorbește, într-un fel, despre felul în care oamenii încearcă să găsească sens și apartenență.
Plănuiserăm să ieșim iar dimineață, la o plimbare scurtă, însă Luca nu s-a simțit în stare. Așa că, după ce am lăsat totul în ordine, am plecat spre casă.
Drumul a fost frumos și aglomerat doar pe alocuri. Chiar și Podu Iloaiei, locul acela unde timpul pare că stă mereu pe loc, a fost mai blând decât de obicei. Am continuat să ascult cartea și, dintre toate gândurile care îmi treceau prin minte, privirea mi-a fugit mereu spre câmpurile de rapiță. Benzile acelea galbene desenau ogoarele ca pe niște pânze uriașe. Dintr-o parte în alta a drumului, pământul părea pictat.
Telefonul m-a mai smuls din când în când din poveste și m-a adus înapoi în cotidian, dar poate că exact asta este viața acum: o alternanță între grijă, drumuri, povești și realitate.
Ajunsă acasă, m-am schimbat și am mers pe stadion să-mi fac turele de mișcare. Ieri lipsisem, dar schimbarea aceasta de planuri valorase mai mult decât orice rutină. Și acum sunt într-o stare ciudată. Parcă e vacanță, dar nu e. Parcă e oboseală, dar nu doar oboseală. Poate e și de la dușul fierbinte făcut după stadion. Poate e melancolia aceea care vine când pleci de lângă cineva drag și ai mai fi rămas.
Pentru că adevărul e simplu: aș mai fi stat acolo.
Dar viața nu ne lasă întotdeauna să rămânem unde ne e inima.
Și atunci ne întoarcem. Spre casele noastre. Spre lucrurile noastre. Încercând să facem lumină din ceea ce avem, chiar și atunci când ne lipsește ceva. Încercând să umplem zilele cu sens, cu mișcare, cu copii, cu râsete, cu flori de salcâm și cu drumuri făcute din iubire.
