M-am trezit devreme, la 6:45, fără să știu exact de ce. Poate doar pentru că așa știe corpul meu, în tăcerea lui, să mă cheme înapoi la zi. Am mai rămas în pat, ținută pe loc de o durere de cap surdă, ca un gând care nu vrea să plece. Încercam să-i găsesc o cauză — poate colagenul început de curând, poate magneziul, poate doar oboseala adunată în mușchi și în timp.
M-am ridicat greu și mi-am făcut exercițiile de dimineață cu o disciplină fragilă. Brațele mă dureau, corpul părea să opună rezistență, dar am mers mai departe, ca într-un ritual pe care nu-l mai negociez.
Din bucătărie venea foșnetul mamei — un sunet familiar, liniștitor. Paștele se apropia și, odată cu el, nevoia aceea tăcută de a face casa să miroasă a sărbătoare. Carnea pentru borșul de miel era pregătită de aseară, zarzavaturile deja tăiate. Am intrat și eu în ritm: am pus friptura la foc și m-am apucat de ouă.
Am lucrat împreună, fiecare în felul ei — mama, cu metoda clasică, eu cu vopseaua care nu cere fierbere. Între ele, ouăle de prepeliță — mici, fragile, câteva deja compromise de o neatenție grăbită la casă. Cele rămase au ieșit însă atât de delicate, atât de frumoase în simplitatea lor, încât nu le-am mai adăugat nimic. Au rămas așa, curate, aproape timide.
După ce am terminat, am făcut ordine. Am așezat lucrurile la locul lor, ca și cum aș fi încercat să pun în ordine și gândurile. L-am auzit pe Luca trezindu-se și întrebând, cu vocea aceea încă somnoroasă: „Mama, mama e acasă?”
E ceva în întrebarea asta care mă atinge de fiecare dată. Un fel de ancoră.
Și, inevitabil, gândul a început să călătorească.
Anul trecut, în perioada asta, eram la Răzvan. Îmi amintesc ouăle vopsite cu Carolina, după obiceiuri din Polonia — altfel, străine și totuși atât de vii. Alte locuri, alte emoții.
Și mai departe, către Bogdan.
El era cel care făcea friptura, borșul, care transforma bucătăria într-un spectacol. Își avea ritualurile lui, mai ales când venea vorba de miel — un amestec de pasiune, răbdare și bucurie. Primul nostru Paște împreună, după căsătorie, a fost al lui în întregime. Eu doar am privit atunci.
Acum, lipsa lui se simte în liniștea dintre gesturi, în felul în care fiecare lucru făcut poartă și umbra a ceea ce nu mai este.
Paștele nu a fost niciodată pentru mine doar despre ritualul religios. E mai degrabă despre o liniște personală, despre o legătură discretă, nerostită, cu ceva mai mare decât mine. Despre familie, așa cum este ea, în forma ei prezentă.
Înainte să ies, am șters geamul din bucătărie și am schimbat perdeaua. Un gest mic, dar necesar — ca o respirație proaspătă.
Afară, vântul bătea ușor, dar era mai blând decât în zilele trecute. Cerul, mai mult senin. Am coborât spre strada Florilor cu gândul că, în ciuda frigului recent, natura va găsi totuși o cale să meargă mai departe.
Vom merge la Înviere. Vom fi puțini — eu, mama, Irina și Luca. Atât am rămas. Și, deși o parte din mine ar fi vrut să plece undeva departe, am rămas aici. Pentru că uneori nu alegi locul, ci oamenii.
E 11 aprilie și anul deja a trecut pe nesimțite. Gândul îmi fuge spre Răzvan, spre Gabi, spre drumuri viitoare. Mă uit la bilete, calculez, amân. Probabil toamna va fi momentul — așa cum a fost și anul trecut, când am prins o lumină blândă și o vreme neașteptat de frumoasă.
Până atunci, rămâne prezentul.
Paștele, până la urmă, e despre lumină.
Despre liniștea pe care o aduni în tine.
Despre cei care sunt încă aici.
Și despre a învăța, încet, să te bucuri de ei.
