Azi am ajuns la Nada Florilor, după mult timp. Nu știu exact ce m-a tras acolo, dar am simțit chemarea aceea liniștită, fără explicații. Locul m-a întâmpinat cu o imagine dezolantă: pământ necurățat, vegetație uscată, o primăvară încă nehotărâtă să înverzească. Doar sălciile aveau curajul unor muguri timizi, ca o promisiune spusă pe jumătate.
Aerul era plin de ciori. Multe. Mai multe decât îmi aminteam. Se adunaseră acolo după ce copacii din oraș, care le fuseseră casă, au fost tăiați. Un pâlc de arbori rămași era acum sufocat de cuiburi, iar pământul de dedesubt purta urmele lor — o mizerie apăsătoare, ca o poveste despre dezechilibru și adaptare forțată.
Și totuși, în peisajul acesta obosit, am găsit loc pentru mișcare, pentru respirație, pentru mine. Am cules urzici, cu grijă, din locuri curate, ferite de urmele păsărilor. Fără mănuși la început, cu mănuși mai târziu — dar înțepătura lor nu iartă. Am ajuns acasă cu degetele amorțite, umflate, cu o senzație ascuțită, ca de ac, mai ales în arătătorul mâinii drepte. Chiar și prin mănuși, usturimea își spune povestea.
Le-am spălat în multe ape, cu răbdare, ca pe un ritual de curățare, apoi le-am opărit și am făcut o mâncare simplă: urzici, puțină sare și un cub de unt. La final, un ou deasupra. Atât. Și a fost, poate tocmai prin simplitatea ei, absolut delicioasă.
În liniștea casei, am continuat lectura începută aseară — Livrez colete în Beijing de Hu Anyan. O carte domoală, care curge ușor și te prinde fără să-ți dai seama. A intrat ieri în casă și deja și-a făcut loc în ritmul meu. Am ajuns la pagina 158 din 290 și simt că o voi duce până la capăt curând.
Pe coperta a patra, autorul spune:
„Când un prieten mi-a sugerat să aștern pe hârtie experiențele prin care am trecut când am fost curier în Beijing, am fost sceptic. China are în jur de 8 milioane de curieri care deservesc 9,6 milioane de kilometri pătrați, iar eu eram doar o persoană care lucra în industrie. Însă eseurile mele s-au transformat în această carte. Livrez colete în Beijing vorbește despre oameni și evenimentele care au avut un impact major asupra mea. Nu detaliază anumite joburi, industrii sau clase sociale. Sper ca această carte să fac apel la umanitatea noastră născută și dorința noastră de a simți și de a spera, indiferent de naționalitate. Sper ca experiențele mele să devină o parte dintr-un schimb cultural central de înțelegere reciprocă.”
E ceva liniștitor în felul în care povestea lui se așază, ca o plimbare lungă printr-un oraș necunoscut, dar uman.
Și, ca o mică victorie a zilei, am zărit toporași. Ieri, timid, în fața blocului. Azi, din nou. Semn că, oricât de leneșă și capricioasă ar fi primăvara asta, nu ne-a uitat.
Hai odată, primăvară!
