Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este perioada din an pe care-o îndrăgesc cel mai mult, aș răspunde fără să stau o clipă pe gânduri: Crăciunul și tot ce înseamnă el.
Are un farmec aparte această sărbătoare poate și pentru că atunci, în jurul bradului, tata cânta. Era singura dată în an în care-l vedeam cântând. O imagine pe care n-o voi uita niciodată.
Am încercat și eu să transmit atmosfera magică de Crăciun fiilor mei, iar ei vibrează, poate mai tare decât mi-aș fi închipuit, încă de la începutul lunii decembrie, făcându-și tot soiul de planuri legate de brad, de Moș, de cadouri.
Anul ăsta a fost altfel. Tata a hotărât să plece, fără a se mai întâlni cu Moș Crăciun. Un gest pe care acum, la nici două săptămâni de la despărțire, caut să-l deslușesc, știind că din momentul acesta totul va fi văzut cu alți ochi și din altă perspectivă.
Nu știu dacă te poate cineva pregăti pentru aceste despărțiri/plecări și oricât încerci să-ți imaginezi ce și cum va fi, atunci când ești pus în fața faptului împlinit, reacționezi neașteptat.
Era o perioadă în care nu puteai să plângi lângă cel drag pentru că timpul era alocat alergăturilor și nebunelii de a nu găsi pe nimeni, nicăieri. De parcă atunci când te naști sau mori în vreme de sărbătoare, toți trebuie să fie liberi, pentru ca tu să te descurci singur.
Aici a fost marea durere de a nu putea jeli în tihnă. De a nu putea sta o clipă locului pentru a te despărți în bună ordine de cel care ți-a fost alături 50 de ani. Și nu oricum.
Tata a fost un om de o discreție cum rar mai întâlnești astăzi, în era în care lumea nu mai știe cum să se afișeze în cele mai intime ipostaze. Un om tăcut și calm, impozant și sobru, fără a lăsa să se vadă muntele de bunătate, dăruire și iubire ce sălășluia în el. Eu una am avut privilegiul de a ști cum e să trăiești lângă un tată respectuos cu familia lui, cu un simț al măsurii extrem de riguros și cu o atitudine pe care am căutat-o și dorit-o și la partenerul meu de viață.
Acum, de când a plecat, am senzația că respirația nu mai e întreagă, că plânsul și jalea mea nu trebuie să fie văzute de nimeni, că nu trebuie să rostesc nimic. Că durerea e numai a mea și că trebuie s-o ostoiesc cum numai eu știu, cu răbdare și măsură.
„– Mama, poți fi măcar un pic normală anul ăsta, când vine Moș Crăciun?” îl aud pe cel mic întrebându-mă, dar mie îmi revin în minte o sumedenie de momente alături de tata, când eu trebuia să ridic ochii pentru a-i vedea fața sau când din brațele lui luam din brad dulciurile. Clipe în care muntele de om emana o tandrețe pe care eu, copil fiind, o sorbeam ca un burete.
A sosit momentul în care tăcerea l-a învăluit definitiv însă eu continui să mă sfătuiesc cu el. Și știu că voi găsi un cuvânt bun pe care-l voi simți așa, ca o adiere.
Așa cum mai știu că la Crăciunurile care vor veni, el tot lângă brad va fi, cântând, însă atunci îl voi vedea și auzi doar eu. Ori ăsta nu-i puțin lucru!
(sursa foto: freenode.ro)
Articol publicat în revista online Literatura de azi.
