„Joi dimineață, în martie, să nu scoți un câine afară”, cum ar spune mama. Și totuși, mi-am luat haina, mi-am adunat gândurile și am plecat spre Buburuze, hotărâtă să nu urmez neapărat un drum drept. Nici nu aveam cum – tema săptămânii era despre mijloacele de transport, iar drumurile, știm bine, pot fi șerpuitoare, jucăușe, neașteptate.
Este o temă care aprinde, mai ales, imaginația băieților. Dar copiii nu se împart, de fapt, în pasiuni atât de rigide. Și fetițele călătoresc. Și fetițele visează. Așa că mi-am dorit să construiesc punți, nu granițe.
Am început cu povestea zilei – o carte simplă și luminoasă: „Ziua buldozerului” de Candice Fleming și Eric Rohmann, adusă în România prin eforturile Asociației Ovidiu RO. O organizație care, de ani buni, lucrează discret și profund în sprijinul educației timpurii, aducând cărți în mâinile copiilor, creând spații de lectură și, mai ales, cultivând obiceiul cititului acolo unde el nu prinde întotdeauna rădăcini ușor.
Pe prima pagină, un îndemn simplu și esențial:
„Citiți-le copiilor cel puțin 20 de minute în fiecare zi.
De ce? Pentru că cititul împreună cu cei mici le îmbogățește vocabularul prin expunerea la cuvinte noi. Le dezvoltă imaginația, le antrenează memoria și concentrarea și le stârnește pofta de cunoaștere.
Cum? Pentru copiii mici alegeți poezii sau povești scurte care conțin multe repetiții, care au ilustrații colorate și puțin text pe pagină. Când citiți o carte pentru prima dată, discutați despre copertă cu cei mici, puneți întrebări, precum despre ce credeți că este vorba în carte. Citiți-le titlul cărții, numele scriitorului și al ilustratorului. Când citiți, asigurați-vă că cei mici văd imaginele din carte. Țineți cartea deschisă spre ei.”
Am zâmbit citind aceste rânduri. De câte ori am făcut toate acestea instinctiv, fără să mă învețe cineva. Pentru că, uneori, cititul cu voce tare nu este doar o activitate – este o formă de apropiere. Este momentul în care copilul învață nu doar cuvinte, ci și ritm, emoție, intonație. Învață să asculte. Să aștepte. Să-și imagineze.
Cititul cu voce tare creează o punte invizibilă între adult și copil. Îi oferă siguranță, structură, dar și libertatea de a visa. În acele minute, lumea încetinește. Telefonul nu mai există. Graba dispare. Rămâne doar vocea și ochii care urmăresc imaginile. Și, poate cel mai important, rămâne sentimentul că povestea este a lor.
Povestea noastră a fost despre un buldozer mic, aflat în ziua lui. Pleacă entuziasmat pe șantier, dornic să sărbătorească, dar fiecare prieten este prea ocupat: excavatorul sapă, basculanta cară, betoniera amestecă, macaraua ridică. Toți au treabă. Toți repetă. Toți sunt prinși în ritmul lor.
Și buldozerul… rămâne singur.
Până când, dintr-o dată, liniștea se sparge în sunete: „VU, PU, PU, PU, VRUM, VRUM, TITIT!” – iar surpriza apare.
Copiii au fost fermecați. De repetiții, de sunete, de ritm. Am despărțit în silabe, am construit propoziții, am discutat despre fiecare utilaj – ce face, cum se mișcă, de ce este important.
Apoi, am trecut la joc. Același joc, dar altfel. Cu jetoane, cu semne ascunse, cu alergare, cu alegeri. Cu explicații repetate – pentru că fiecare copil are propriul ritm. Unii înțeleg din prima. Alții au nevoie de timp. Unii aleargă. Alții privesc. Și toate aceste feluri de a fi sunt, în felul lor, corecte.
Am jucat de două ori. Am echilibrat echipele. Am învățat, din nou, că uneori rolul adultului nu este doar să observe, ci și să regleze fin balanța, astfel încât bucuria să fie împărțită.
Am continuat cu o activitate matematică – identificare, eliminare, alegere. Intrusul a fost dat la o parte, iar locul lui a fost ocupat de ceva potrivit. O lecție mică, dar importantă despre ordine și apartenență.
Iar la final, am construit. La propriu. Pe o farfurie de carton, o mașinuță și-a găsit drumul. Am decupat, am lipit, am colorat. Etapă cu etapă. Cu grijă. Cu răbdare. Cu teama aceea familiară că nu ne vom încadra în timp… și cu surpriza că, de fapt, am reușit.
Ba chiar ne-a mai rămas timp să ne jucăm.
Poate cel mai frumos moment al zilei nu a fost unul planificat. Am crezut că primii copii vor alege jetoanele. Nu a fost așa. Au desenat. Au ales altfel. Și încă o dată mi s-a confirmat: copiii nu sunt previzibili. Și, poate, nici nu trebuie să fie.
Am plecat pe ploaie, în nuanțe de gri. Dar înăuntru a fost lumină. Râs. Energie. Optimism.
Și, undeva între un buldozer, o poveste și o farfurie de carton, s-au mai construit niște drumuri. Nu pe hartă. Ci înăuntru.
