Am fost astăzi la Suceava, la cimitir. Nu pentru că așa am fi plănuit inițial, ci pentru că uneori viața se așază în jurul posibilităților noastre reale. Nu vom ajunge în noaptea de Înviere acolo, iar faptul că Luca este acasă ne-a dat prilejul să facem această oprire astăzi.
Despre cimitir nu pot spune multe. Sunt lucruri care rămân dincolo de cuvinte, prea personale, prea adânci. Sunt trăiri pe care le duci în tine, fără să le poți așeza în propoziții. Și poate că nici nu trebuie. Unele lucruri doar se simt, se acceptă și se duc mai departe, așa cum putem, așa cum știm.
După aceea, pentru că era atât de aproape, am mers la Cetate. Eu fusesem recent, dar pentru Luca era o reîntâlnire după mult timp. Și, odată ajunși acolo, au venit și amintirile – acelea care nu întreabă dacă ești pregătit. Noi am trăit mult în Suceava, iar Cetatea a fost martoră la momente importante din viața noastră. Nu aveai cum să nu le simți din nou.
Am plecat apoi spre statuia lui Ștefan cel Mare. Acolo, parcă fiecare colț păstra ceva din noi – turele nesfârșite pe bicicletă, râsul, primăverile acelea în care apăreau toporașii și totul prindea viață. Sunt schimbări, desigur. Le-am văzut și noi, le-a remarcat și Luca. Dar, dincolo de ele, locurile încă știu poveștile noastre.
Vizita asta a fost, într-un fel, necesară. O întoarcere nu doar în spațiu, ci și în noi.
Pentru mine, perioada aceasta din an vine mereu cu o încărcătură aparte. Pentru că Bogdan nu mai e. Pentru că, atunci când cineva pleacă, nu pleacă doar el – se schimbă întregul echilibru al familiei. Și totuși, viața merge mai departe. Nu pentru că e ușor, ci pentru că trebuie. Și pentru că, undeva, în acest mers înainte, învățăm să purtăm dorul altfel.
Sunt recunoscătoare. Pentru Luca, pentru felul în care s-a așezat, pentru drumul lui, pentru tot ce a construit cu atât de multă muncă. În mijlocul tuturor acestor goluri, există și lumină.
Acasă, ne-am întors la lucrurile simple. Pregătiri de Paște. Am pus mielul la baiț – e o tradiție la care ținem mult și pe care doar Bogdan o făcea. Am făcut salată de boeuf și drob, iar mâine dimineață vom vopsi ouăle. Gesturi mici, dar care țin familia împreună, care dau sens zilelor.
E frig, neașteptat de frig. O primăvară care întârzie să fie primăvară. Și mă rog, așa cum știu eu, să nu înghețe florile abia ivite, fragilele începuturi de viață de pe ramuri.
Mâine noapte vom merge aici, la Înviere, la cimitir – acolo unde sunt tatăl, bunicul lui Luca, cumnatul meu. Vom duce lumină și, poate, un pic din liniștea pe care o căutăm cu toții.
Poate duminică, poate luni, vom ajunge și la Lacul cu nuferi. Nu știm sigur. Nici vremea nu ajută. Dar există dorința aceea de a reveni în locuri cunoscute, de a ne reconecta. Pentru că locurile, chiar dacă se mai schimbă, nu se transformă niciodată atât de mult precum o facem noi.
Noi suntem diferiți. Mai tăcuți poate. Mai adânci. Dar încă împreună.
Și, uneori, asta e tot ce contează.
