Astăzi, în a doua zi de Crăciun, am avut pentru prima dată răgazul să mă plimb prin Colchester altfel decât îl știam. Vin aici de mai bine de zece ani, dar niciodată nu-l văzusem îmbrăcat în hainele sărbătorilor. Și poate că tocmai de aceea întâlnirea aceasta a avut ceva neașteptat, aproape intim.
Am plecat la drum în jurul prânzului. Cerul era senin, de un albastru limpede, fără niciun strop de zăpadă, însă vântul – vântul acela englezesc, tăios și neiertător – făcea ca frigul să se simtă mult mai aspru decât ar fi lăsat soarele să creadă. Am pornit cu gândul că orașul va fi gol, că totul va fi închis și că mă voi bucura doar de natură și de liniște. Dar Colchester m-a surprins, din nou.
Străzile erau vii. Restaurantele pline, mesele ocupate de familii, de copii, de râsete. Oameni ieșiți la plimbare, ca și cum frigul nu ar fi existat. M-a fascinat, ca de fiecare dată în Regat, felul în care oamenii își negociază relația cu vremea: tinere domnișoare purtând doar un sutien și o hăinuță de blană, cu șlapi în picioare; domni în pantaloni scurți și căciuli de blană; copii aproape dezbrăcați, cu obrajii arși de vânt. O lume care pare să fi făcut pace cu frigul, sau poate pur și simplu să-l ignore.
Am ajuns în Castle Park, inima verde a orașului, locul în care istoria respiră printre copaci. Aici, unde odinioară romanii au ridicat ziduri, unde normanzii au construit unul dintre cele mai vechi castele din Anglia, timpul nu se pierde – doar se așază. Am aflat că în parc există o expoziție de lumini, un traseu magic de sclipiri și arcade luminoase, dar astăzi porțile s-au închis devreme, la ora patru, iar luminile au rămas doar în povești. Răzvan mi-a spus cum, în alți ani, copacii erau îmbrăcați în mii de fire strălucitoare, iar vizitatorii treceau prin tuneluri de lumină. Frumos, dar scump – prea scump, poate, pentru câteva lumini care nu pot concura cu farmecul natural al locului.
M-am așezat pe o bancă, cu o carte în mâini – „Frumoasa doamnă Seidenman” – și am citit, din când în când ridicând privirea spre veverițele jucăușe, mereu grăbite, mereu curioase. Apoi am zăbovit lângă apă, în mijlocul unui adevărat regat al înaripatelor: lebede elegante, rațe colorate, gâște sănătoase și mândre. Era o liniște vie acolo, un zumzet blând de aripi și pași pe apă.
Am continuat plimbarea prin oraș. Am observat o roată mare, nou instalată în centru, promisiunea unei priveliști de sus, probabil mai spectaculoase seara. Dar poate că era prea devreme. Sau poate că Colchester nu are nevoie să fie privit de sus ca să fie înțeles.
Este un oraș încărcat de istorie – cel mai vechi oraș documentat din Marea Britanie – cu straturi peste straturi de timp: roman, medieval, victorian. Și totuși, în toată această greutate a trecutului, există o uimitoare lejeritate. Multă verdeață, flori care sfidează iarna: panseluțe, margarete și alte flori al căror nume nu-l știu, dar a căror frumusețe nu are nevoie de explicații. Ele dau orașului o notă de speranță, de continuitate, de viață care nu se oprește niciodată.
Chiar dacă astăzi niciun muzeu nu era deschis – lucru firesc în această zi – Colchester mi-a oferit, ca de fiecare dată, ceva care să mă mire, ceva care să mă bucure. Și deși am fost singură, n-am fost niciodată cu adevărat singură. Am vorbit cu Ana, cu Gabi, am trimis gânduri bune Paulei și Irinei, așa cum știu și cum mă pricep. În felul meu.
Astăzi a fost despre Colchester. Despre un oraș în haine de sărbătoare, care nu strigă, nu epatează, dar rămâne. Un oraș care știe să lumineze tăcut.
