Câteva ore și 2025 se închide. Pentru prima dată, Anul Nou mă prinde în afara țării; în același timp, lângă fiii mei — o bucurie simplă și greu de îmbrăcat în cuvinte, ca un pulover pus pe inimă.
Anul acesta s-a așezat greu. Din prima lună, am primit vestea că cumnatul meu suferă de o boală incurabilă. Am intrat în demersuri medicale care m-au tras în hăuri pe care nu le-am ales, am fost mai implicată decât mi-aș fi dorit și am ieșit din asta cu sufletul zguduit. Pe 11 septembrie el a pierdut lupta — o dată pe care o port ca pe o rană care nu vrea să tacă. Regret că avea atât de multe de spus încă; regret că nu i s-a mai dat timp să se liniștească.
Și totuși, printre umbre, au fost drumuri care m-au salvat. Am călătorit mult — poate cel mai mult din viața mea: de trei ori într-un an în Marea Britanie, două săptămâni în București, o săptămână la Balcic, și două săptămâni de vis în Israel. Fiecare plecare a fost o respirație adâncă, o ruptură de greutăți, o bucată de cer ruptă din rutină. Primele două deplasări la Răzvan au fost, de fapt, drumuri cu un scop medical: probleme ale lui care, încheiate acum, au un rezultat bun. E bine. Asta am tot repetat și am simțit cum cuvintele se umplu de adevăr.
Vara mi-a adus un loc cald: Rainbow Land. Am fost acolo în fiecare zi, am lucrat cu copiii și m-am simțit, din nou, între oameni care mă încarcă. Nu știu dacă există o descriere potrivită pentru fericirea aceea: determinarea, efervescența de a căuta mereu metode mai bune de învățare, scrisul mic al activităților care devin mari în ochii lor. Alături de Simona am construit o echipă frumoasă; sper să păstrăm limpede rostul acesta și în 2026, dacă sănătatea ne va ajuta.
Cititul mi-a ținut de cald: 62 de cărți — iar dacă-i pun la socoteală și pe cei mici, numărul depășește o sută. Clubul Cititorilor și Cititoarelor de Cursă Lungă mi-a schimbat felul de a privi o carte; acolo am învățat să o desfac, să o întorc, să o înțeleg altfel. Mi-aș fi dorit să fi venit mai devreme în viața mea, cred că aș fi câștigat mai mult, dar încerc să împărtășesc ceea ce primesc — cu oricine vrea să asculte.
Sănătatea mea a avut suișuri și coborâșuri. Sunt acum în supraveghere medicală și încerc să mă descotorosesc de anxietăți: pot să fac ce ține de mine, restul nu-mi stă în putere. Următoarea programare la medic e pe 19 ianuarie — sper ca acea dată să deschidă ușa spre liniștea pe care o caut.
Anul acesta ne-am împuțin atât. Partenerul meu este plecat in altă lume de doi ani; a fost greu, dar m-am descurcat. Au venit oameni care m-au ajutat, care au apreciat ce fac, dar nu sunt perfectă; învăț în fiecare zi. Am avut și o experiență amară, foarte personală — nu vreau s-o povestesc — dar mi-a lăsat o urmă care m-a învățat. Am învățat să mă scutur de relații care nu mă fac mai bună; m-am scuturat și am simțit că amăreala se îndulcește puțin.
Am avut și mici victorii pe care le port cu mândrie: prima dată în Londra am luat metroul singură, m-am strecurat prin orașul agitat și aglomerat – și m-am simțit vie, curajoasă.
Ce îmi doresc pentru 2026? Sănătate – atât. Dacă sunt sănătoasă, cred că pot să descurc toate celelalte noduri. Mi-ar plăcea, apoi, ca familia noastră să rămână întreagă sau, cine știe, poate chiar să crească: mi-aș dori să devin bunică. Nu contează de la cine – dacă voi fi lăsată să mă implic, o voi face trup și suflet. Vreau nu neapărat mai mulți, dar oameni funcționali, sănătoși, care își fac treaba în lume. După cincizeci de ani știi că nu poți controla toate bolile, dar poți spera la funcționalitate și la echilibru pentru cei dragi.
Vino 2026! Te aștept cu brațele deschise. Voi primi provocările pe care mi le vei da și voi încerca, cu toată blândețea și vitejia pe care le mai găsesc, să le fac față.
