Aniversarea noastră a început cu o poveste. Ca orice lucru important în lumea copiilor. Am deschis cartea „24 de povești înainte de Crăciun” și ne-am oprit la povestea de advent a zilei a 13-a, „Copilă stea”. Doar că, răsfoind, ne-a ieșit în cale și „Fetița cu chibrituri”. O poveste care pe mine mă face, de fiecare dată, bucăți. O poveste pe care nu reușesc să o citesc fără să plâng, indiferent de vârstă, context sau stare.
Am ezitat. O clipă. Pentru că știam ce urmează. Știam că la final voi fi o mamă cu ochii roșii, cu nod în gât și cu inima strânsă. Dar apoi am înțeles ceva esențial: copiii nu au nevoie doar de povești cu final fericit. Au nevoie și de adevăr. De emoție. De empatie. De povești care nu îndulcesc lumea, ci o explică.
Așa că am citit-o. Din nou. Împreună.
Copiii au ascultat altfel decât mine. Mai detașați, mai ancorați în prezent. Nu finalul i-a tulburat, ci lacrimile mele. Cred că povestea nu a ajuns la ei așa cum ajunge la un adult sau la o mamă. Și e firesc. Fiecare vârstă își are cheia ei de înțelegere. Dar mesajul a fost acolo, plantat. Ca o sămânță.
Am vorbit apoi despre chibrituri. Despre fascinația lor. Le-am aprins. Le-au aprins și ei. Totul atent, supravegheat, cu grijă. Pentru că una e să ți se spună că focul e periculos și cu totul altceva e să simți căldura la degete. Să vezi cum un bețișor de lemn, frumos șlefuit, cu o măciulie colorată, devine scrum. Să înțelegi prin experiență, nu doar prin vorbe. Asta înseamnă învățare adevărată.
A urmat surpriza dulce. Tortul adus de Simona m-a catapultat direct în copilăria mea. Gustul era identic cu prăjitura făcută de bunica și de mama mea. Foi fragede, miere adevărată, gust de acasă. De atunci. De demult. De bine.
Poate de aceea îl iubesc atât. Pentru că în copilăria mea a fost cald. A fost hrană. A fost siguranță. Și, raportat la vremurile de atunci, a fost foarte bine.
Am cântat. Copiii au mâncat. Am mâncat și eu – recunosc, nu o bucată, ci două (rușine mie!). Copiii au băut șampanie pentru copii. Eu nu. Bravo mie! A fost veselie. Zgomot. Râsete.
Apoi ne-am întors la activități. Fișe. Școlărești, gândite cu sens. Socoteli. Labirinturi. Semnele mai mare, mai mic, egal. Și nu, copiii nu resping provocările. Dimpotrivă. Când intră în joc, când găsesc soluții, când le iese, fericirea lor e autentică și molipsitoare.
Am lucrat și cu setul de mărgele de călcat (beads), cu acele bucățele mici, colorate, care se așază pe șabloane și se transformă, prin căldură, în modele uimitoare. Pot deveni chiar ornamente de brad. Activități de motricitate fină, de răbdare, de creativitate. Bucurie pură în mâini mici.
Dacă ar fi să trag o linie, ziua noastră a avut de toate: lectură, matematică, abilități motrice, activități senzoriale, emoție, veselie, sens. Totul la superlativ.
Și da. Continuăm. Cum altfel?
