A fost o zi amestecată, ca o cutie de lucruri dragi în care fiecare obiect spune altă poveste. Dimineața a început sub semnul lecturii, cu liniștea aceea rară în care paginile par să respire odată cu tine. Am parcurs încă o Nocturnă – „Fie ploaie, fie soare” – o proză care m-a prins într-un fel straniu, cu o relație neobișnuită între Emily și Raymond, desfășurată parcă sub privirea tăcută a lui Charlie.
Mă fascinează aceste istorii scurte, felul în care spun atât de mult în atât de puțin. „Un baladist de altădată” a deschis drumul, iar „Fie ploaie, fie soare” l-a continuat cu o melancolie care rămâne. Și știu deja că nu voi încheia ziua fără să ajung la Malvern Hills, ca o promisiune făcută mie însămi.
Apoi, ziua s-a mutat din pagini în viață. Am avut de rezolvat lucruri legate de fiul meu cel mic – din acelea care cer răbdare, prezență și uneori mai mult curaj decât ai crede. Întâlnirea cu o fetiță pe care o îndrăgesc nespus a adus cu ea o mică victorie. Am simțit că abordarea mea, schimbată după sfatul unui specialist, a deschis o ușă. Sper să rămână deschisă. Eu, una, sunt acolo, cu toată implicarea mea, întreagă și sinceră.
Ziua a adus și două colete – mici bucurii materiale, dar încărcate de sensuri. Într-unul dintre ele, Dumnezeul lucrurilor mărunte a ajuns în sfârșit în casa mea. O așteptam, poate fără să știu exact de ce, dar știu că întâlnirea cu scrisul lui Arundhati Roy nu e întâmplătoare. După Refugiul meu, furtuna mea, simt că urmează o altă călătorie, una pe care o voi începe curând.
Celălalt colet a fost… despre mine. Sau despre felul în care lumea încearcă să-mi spună cine sunt. Un aparat de lifting facial și o cremă cu acid hialuronic – poate o reacție la vocile jucăușe (și uneori prea sincere) ale copiilor: „ești bătrână”.
Nu sunt. Sau, mai bine spus, nu în felul în care o spun ei. Carcasa poate poartă urme, dar înăuntru locuiește un copil de o sută la sută viu. Și, chiar dacă știu că nu voi deveni brusc disciplinată în ritualuri cosmetice, există ceva liniștitor în gestul de a încerca. Uneori, nu rezultatul contează, ci grija pe care ți-o acorzi.
Trăim într-o lume în care ni se spune constant ce ar trebui să facem pentru noi – tratamente, terapii, ritualuri perfecte. Dar realitatea e alta. Banii nu ajung pentru toate. Alegi. Prioritizezi. Renunți. Revii.
Eu aleg, de fiecare dată, să pun pe primul loc copilul meu. Drumul lui încă se construiește, iar eu sunt acolo, cu tot ce pot. Restul… vine când poate. Și, sincer, e suficient.
Și poate că, dincolo de toate, adevărata lumină a zilei stă în oameni. În prieteniile acelea vechi, crescute în timp, care nu cer explicații și nu au nevoie de decor. Unele sunt departe, dar aproape de suflet. Altele sunt aici, la o îmbrățișare distanță.
Și în ele, în aceste legături, găsesc o stare de bine pe care n-aș schimba-o pentru nimic.
Afară e încă rece. Primăvara întârzie.
Dar eu… aleg să o văd venind.
