A mai trecut o zi în care am zăcut. Nu altfel pot să-i spun. O zi în care durerea de spate m-a stors de energie și m-a redus la un corp întins, atent la fiecare respirație, la fiecare încercare de a mă ridica. Am încercat tot ce mi-a trecut prin mână și prin gând: medicamente, creme, plasturi, promisiuni mici făcute corpului meu că „o să fie mai bine”. N-a fost.
N-am reușit să ajung la Paula pentru masaj. Mâine. Cel mai devreme mâine. Am amânat căldura, apa fierbinte, orice presupunea o mișcare în plus sau o decizie clară. Am rămas în pat, cu pauze rare în care m-am ridicat și am făcut câțiva pași prin casă — pași nesiguri, calculați, aproape temători, ca și cum podeaua însăși ar fi putut declanșa din nou durerea.
Durerea acută, întinsă pe mai multe zile, nu rămâne doar în corp. Se mută încet în minte. Acolo devine anxietate. Devine o voce care întreabă obsesiv: dacă nu trece? dacă rămâne așa? dacă nu mai pot face ce aveam de făcut? Fiecare oră de imobilitate adaugă un strat de îngrijorare, iar gândurile se strâng, se învârt, nu mai au răbdare. Mintea începe să creadă că durerea este noua normalitate.
Singurul lucru concret pe care am reușit să-l fac a fost să rezolv asigurările de sănătate pentru o călătorie viitoare, direct de pe telefon. Un gest mic, dar care a venit la pachet cu o realizare grea: în capul meu a apărut, pentru prima dată serios, varianta că s-ar putea să nu plec. Că planurile pot rămâne suspendate, la fel ca mine, între perne și gânduri.
Până la urmă, asta e. Mai sunt câteva zile până voi afla un răspuns. Poate mâine, după masaj, corpul meu va ceda puțin, va face loc unei alinări. Poate nu. Azi, însă, n-am putut face nimic. Am stat. Am zăcut. Am ascultat durerea și neliniștea pe care a adus-o cu ea. Și am încercat, atât cât am putut, să nu mă pierd cu totul în ele.
