În poveștile noastre de advent a sosit rândul „Crăciunului lui Tilly”. O poveste simplă, dar cu un miez cald, cumva trist la început și vindecător la final. Trei fetițe se întorceau de la școală și, ca orice copil în prag de sărbători, își imaginau darurile pe care Moșul le-ar putea aduce. Una provenea dintr-o familie bogată, una avea câte puțin din toate, iar cealaltă ducea lipsuri pe care ceilalți nici nu le puteau bănui.
„Nu ți-ai dori să găsești un portofel plin cu bani chiar aici pe drum?” o întreabă Kate.
„Ba da… dacă l-aș putea păstra fără să fac rău cuiva”, răspunde Tilly.
„Și ce-ai cumpăra?”, insistă Bessy.
„Pături călduroase, lemne să ne încălzim, un șal pentru mama și niște ghete pentru mine. Iar dacă ar mai rămâne ceva… i-aș lua lui Bessy o pălărie nouă.”
Și, desigur, cineva bogat aude. Celelalte fete, prinse în propriile obiceiuri, răspund cu răutăți copilărești, dar adevărul rămâne: bunătatea lui Tilly atrage bunătate. La ușa ei, într-o seară friguroasă, apar toate lucrurile pe care și le dorea – un dar neașteptat pentru că avusese grijă, fără să ceară nimic în schimb, de o pasăre bolnavă.
Am vorbit mult cu copiii despre asta. Ei, niște copii frumoși și lipsiți de lipsuri, trăind într-o lume caldă și blândă. E greu pentru ei să înțeleagă foamea, frigul, nevoia. Dar bunătatea o pot înțelege. Dărnicia. Să faci bine dacă poți. Să nu faci rău — nici măcar din joacă. De acolo încep toate.
Astăzi am avut parte și de o secvență minunată: am făcut un sensory bin. O simplă cutie, goală la început, care s-a umplut treptat până a devenit un mic univers în miniatură. Materialele mele erau, în fond, pentru cu totul altceva – pentru un glob de iarnă – dar mie una îmi place să mă las purtată de ideile copilului, nu să-l trag după ale mele. Eu sunt doar un mijlocitor, un ghid. Creația trebuie să fie a lui, să prindă viață din imaginația lui, nu din planurile mele bine calculate.
Miniaturile au ceva magic. Tot ce-i mic e frumos, delicat, gingaș. Și copiii le iubesc, fără excepție.
Am mai făcut și un ornament: o stea cusută cu ață roșie pe un carton mic. Simplu, dar atât de poetic în felul lui.
A urmat matematica – deghizată bine, ca să nu speriem pe nimeni. Drajeuri colorate, mâncate cu poftă, apoi numărate și scăzute, cu operații scrise pe hârtie. Joaca se transformă în învățare fără să-și piardă magia.
Apoi lectura. Suntem la începutul drumului, acolo unde literele abia încep să se lege, silabele se contopesc timid, iar cuvintele apar ca niște luminițe. Provocator pentru copii, provocator și pentru mine – dar în cel mai frumos mod cu putință.
Am cântat și câteva colinde la pian. Sună minunat pianul în decembrie, de parcă ar ști că vine Crăciunul. Poate de asta mi s-a deschis și mie bucuria de a cânta, după mult timp.
A fost o zi plină… Și totuși, spre seară, a venit gândul care doare.
Mâine merg la Rainbow. Abia aștept. Mâine e Moș Nicolae.
Dar… nu mai e ca altădată.
Luca nu-i acasă.
Răzvan nu-i acasă.
Bogdan e plecat în altă lume.
Am rămas eu, mama și sora mea.
Și e o liniște stranie între noi, un amestec de dor, singurătate și recunoștință.
Trist și totuși frumos… pentru că sunt aici, încă, și pot să trăiesc. Pot să fac zilele mele frumoase, până într-o zi când o să plec și eu, cum pleacă toți.
Așa a fost ziua mea a cincea — o zi de așteptare, de bunătate, de creație și de nostalgie. O zi în care, printre colinde și jocuri, am înțeles că viața nu trebuie neapărat să fie perfectă ca să fie prețioasă.
