„Circul din fața casei”

La o primă vedere ați putea gândi că e vorba de nebunia care a cuprins toată țara, datorită guvernanților nepricepuți din fruntea ei. Dar nu e așa, ci e vorba de cu totul altceva.

Circul din fața casei este o carte semnată de Adrian Sângeorzan, un scriitor de poveste pe care eu l-am întâlnit în paginile revistei online Literatura de azi, acolo unde de multă vreme semnează o rubrică, săptămânal. Ori dacă apuci să te întâlnești cu el nu ai cum să nu-l reții, prin scriitura de calitate și prin poveștile ce se așază pe suflet.

După ce am aflat de existența lui, am căutat cărțile semnate și le-am achiziționat, curioasă să aflu noi și noi povești. Și nu regret nici o clipă decizia luată.

Despre Între femei v-am povestit aici.

Acum vreau să vă spun despre Circul din fața casei, pentru că nu se poate s-o ratați.

O poveste în care descoperim cu s-a petrecut despărțirea de copilărie și intrarea în adolescență a autorului, în secolul trecut, în plin regim comunist, atunci când viața se desfășura complet diferit de ceea ce se petrece astăzi.
Un tânăr din ziua de azi nu ar putea concepe să trăiască fără televizor, să cumpere pâinea pe cartelă ori  să descopere lumea plină de interdicții a adulților.
Pentru cei care au apucat să trăiască acele vremuri, povestea lui Adrian Sângeorzan are un parfum aparte și datorită trăirilor personale, nu cu mult diferite de ale autorului pentru că toată populația României avea parte de același tratament, mai puțin nomenclaturiștii.
Într-o bună zi, în mahalaua în care trăia alături de părinții săi dar și sora, a poposit circul.

Într-o dimineață de august, nu mult după ce ne mutasem, am avut revelația unui miracol. Când m-am uitat pe fereastră am văzut un elefant. Primul elefant din viața mea. M-am șters la ochi, convins că am o vedenie în care viitorul mi se arăta sub forma și greutatea lui adevărată. Un cort mare fusese ridicat chiar în fața casei noastre și vreo cinci, șase oameni împingeau și trăgeau uriașul animal care părea mai real și chiar mai speriat decât mine. Am ieșit afară unde maidanul nostru devenise de nerecunoscut.
Peste noapte venise circul. (pag. 50)

Singurul lucru care nu-mi placea era dresura de animale. Detestam să văd puternicii lei supuși ca niște pisici forțate să facă lucruri fără rost. Elefantul de sub geamul meu era transformat în cea mai jalnica creatură. Plângea și nimeni nu observa asta. Plângea natural și mi se părea cel mai fantastic lucru pe care-l făcea un animal în arena circului. Seară de seară, când trebuia să se urce pe un tambur și să stea acolo într-un picior ca un malac stupid silit să se prostitueze în fața sălbaticului nostru târg, își schimba complet expresia feței. Ochii îi deveneau triști și plângea cu lacrimi albe, uriașe, care-i curgeau pe obraji și trompă. Eram convins că elefantul acela avea un suflet în curs de dezintegrare. (pag. 51)

Aici, sub cupola circului, are loc întâlnirea cu Nora, fiica trapeziștilor, o fetiță de paisprezece ani. Alături de Nora băiatul are parte de momente de neuitat.

O nuntă pe spinarea elefantului Rajah, întâlnirea cu șatra de țigani și bulibașa, plecarea circului și a Norei și promisiunea unei revederi peste un an, o așteptare chinuitoare plină de întrebări dar mai ales de pregătiri, o revedere altfel decât în toate scenariile concepute, de asta veți avea parte, cu toate detaliile aferente, dacă veți avea curiozitatea de a citi cartea.

Școlărel de clasa a VI-a * „ Zidul * Cum am crescut în spatele cortinei de fier” de Peter Sis

Se vorbește mai susținut ca niciodată în ultimii 27 de ani de reapariția manualului unic. Cel care a stat la căpătâiul a generații întregi, cele care au crescut în spatele cortinei de fier.
Pentru cei ajunși astăzi în jurul a cincizeci de ani, toată copilăria și adolescența a fost însoțită de acest manual unic.
Iată ce spun două dintre persoanele cele mai avizate despre acest subiect:

● Mircea Cărtărescu, scriitor

„Dincolo de valoarea lor pedagogică, manualele alternative au o valoare simbolică decisivă: ele fac diferența dintre spiritul democratic și cel totalitar. Cine visează la manualul unic, produs de stat, visează de fapt la partidul unic și la statul de tip Big Brother. Nu știu dacă cei ce ne conduc azi sînt idioți sau nebuni, și nici nu are prea mare importanță. Dar în mod sigur sînt reprezentanții unei gîndiri de tip totalitar, resentimentar față de democrație. «Vi s-a suit democrația la cap?», ne spun în fiecare zi. «Lasă că dăm noi milităria jos din pod!»”

● Prof.univ.dr. Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din România

„De multă vreme, mai exact de dinainte de 1989, nu am auzit o declarație a unui ministru al învățămîntului atît de tipic comunistă.

Am auzit în decursul anilor multe declarații tîmpite, dar nici una care s-o concureze pe cea a ministrului Liviu Pop.

Oamenii de școală din Maramureș, strămoșii ministrului, se vor fi întorcînd în groapă.

Apropos de groapă – o măsură precum aceea preconizată de domnul ministru îngroapă manualele, școala și viitorul României.

Așadar, în toată această dispută legată de manualele copiilor noștri, cartea lui Peter Sis, Zidul Cum am crescut în spatele cortinei de fier vine să întregească și să zugrăvească atmosfera în care acest manual era la putere.
Am achiziționat cartea apărută la Editura Curtea Veche după ce am văzut-o pe o pagină Facebook dedicată cărților fără pereche. Nu aveam cunoștință de existența ei, drept pentru care am invitat-o în casa noastră pentru a o putea citi și băieții mei, și, evident, eu!
O carte scoasă într-un format prețios, 230X305, cu o foaie cerată și ilustrațiile semnate chiar de autor.

Prezentarea autorului:

„Când Matej, băiatul meu în vârstă de 10 ani, a venit de la școală și m-a întrebat dacă fac parte dintre locuitorii americani vechi, buni sau răi, am hotărât că trebuie să le explic copiilor mei de unde am venit de fapt. Să încerc să le povestesc despre absurditatea regimului în care am crescut. Este o încercare timidă de a-i familiariza pe copiii din zilele noastre cu o epocă atât de îndepărtată încât practic nu îi mai interesează.“

Eu n-aș spune că nu-i interesează, pentru că fiecare copil este mai mult decât curios să afle cum anume au crescut părinții lui. Țin minte, nu avea Răzvan mai mult de cinci anișori când m-a întrebat cum am putut să trăiesc fără McDonalds. 🙂
Că, mai apoi, au aflat mult mai multe detalii despre copilăria mea, asta este de la sine înțeles.
Pentru mine, lecturarea cărții a fost ca și cum aș fi citit o parte din existența mea și a prietenilor mei de la bloc și școală, pentru că de la anul 1968 sunt multe similitudini chiar dacă acțiunea cărții se petrece în Cehoslovacia.

Și după câte am aflat mai târziu, cei de acolo o duceau mai bine decât am dus-o noi, în ciuda faptului că amândouă țările făceau parte din blocul țărilor comuniste.

Ilustrațiile sunt semnate de Peter Sis și poate nu întâmplător acesta a ales ca monocromia lor să fie spartă de prezența culorii roșii, culoarea caracteristică blocului comunist. Se regăsesc și purceii, cei care îi înfățișează pe activiștii de partid, purcei pe care-i mai întâlnim și în scrierea lui George Orwell, „Ferma animalelor”.

Numai atunci când se evocă partea cealaltă de lume, cea a capitaliștilor, culorile apar în desenele autorului.

Ilustrațiile sunt însoțite de însemnări din paginile de jurnal ale autorului.

Zidul care mulți ani a împărțit Berlinul și întreaga Europă a rămas din fericire doar o amintire. Dar unele amintiri trebuie păstrate. Ca o mărturie despre trecut. Ca un avertisment pentru viitor. Deși un zid a căzut, multe rămân încă în picioare și altele apar. În toată lumea.

Ziduri, fără de care viața noastră ar putea fi mai liberă și mai fericită…

Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatură pentru mămici și nu numai – „Miracole mici și mijlocii” de Carmen Firan

Am terminat anul 2016 și început 2017 în compania lui Carmen Firan. Sunt așa de fericită că am descoperit această scriitoare deosebită care-mi merge la suflet, că am achiziționat tot ce a apărut pe piața noastră. Cea care mi-a facilitat întâlnirea este revista „Literatura de azi” acolo unde Carmen Firan semnează o rubrică săptămânală.

Despre Carmen Firan mai puteți citi dacă accesați link-ul de mai jos.

„Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

De data asta începutul de an a avut valențe americane, asta pentru că cititorul fascinat de măreția și legenda orașului New York are posibilitatea să descopere în cartea „Miracole mici și mijlocii! viața culturală a metropolei americane și nu numai. Alături de autoare avem posibilitatea să devem spectacole neconvenționale, să urmărim piese de teatru experimentale, să vizităm galerii de artă pe care dealtfel, pentru unii dintre noi, acest lucru ar fi practic imposibil.20170101_182137

Pentru cei care nu știu, Carmen Firan trăiește în minunatul oraș american, New York, din anul 1997.

Când am ajuns în America m-am simțit ca Magellan. Fusesem cucerită și cucerea la rândul meu. New Yorkul era locul potrivit pentru scufundări la mare înălțime. Am început prin a-mi plăcea totul de-a valma. După un timp m-am liniștit și am început să privesc de aproape, mai ales că de-acum mă atârnasem și eu de cardul de social security închis pe fundul unui sertar. Am deschis ochii și am ciulit urechile cum faci când te trezești în întuneric, într-un loc străin, după ce petrecerea s-a terminat, s-au stins luminile și ultimul a tras ușa după el. Nu mă simțeam dislocată, nu încercam nici crize de identitate, nici nostalgii, eram cu toate simțurile încordate intens și viu aici. (pag. 13)

Cartea este împărțită în trei părți:

Eseuri … de moment
Cronici de carte și de spectacol
Note de călătorie

În prima parte facem cunoștință cu simptomul și sindromul Obama, descoperim un horoscop al limbii pe care eu l-am considerat foarte interesant și captivant, suntem invitați să răspundem la anumite întrebări, una dintre ele fiind: „Ce traducem – autori sau cărți?” ori asistăm la anumite paralele între viața de „dinainte de New York” și cea actuală, totul cu un umor fin și cu spirit de observație amănunțit.

Asemeni tipologiilor umane și formelor de energie, cuvintele, la rândul lor, ar putea fi catalogate, ca într-un Horoscop al limbii, în cuvinte de apă, aer, de foc și de pământ.
Cuvintele de apă sunt proprii limbii fluide, supleței și flexibilității de comunicare, subiecților care se exprimă ușor, au prezență de spirit și sunt dezinhibați în interiorul limbajului.

Cuvintele de aer au transparența esențelor. Sunt asemenea parfumurilor fine picurate pe încheietura sensibilă a mâinii, respirației de grație și gândul cel intim rarefiat ca aripa unui înger coborâtor din spațiile divinității.

Cuvintele de foc sunt expresia personalității energetice, spirite revoluționare, aventurierilor de anvergură, mărșăluitorilor de fond care țin pe umerii lor campionii curajului.

Cuvintele de pământ însoțesc naturile telurice. Se asociază cel mai ușor cu spiritele pozitiviste, introvertite, frământate de descoperiri care pot să nu fie nicicând relevate (pag. 59)

În partea a doua ne sunt prezentați o parte din artiștii români care participă la efervescenta viață creativă a celebrei metropole.

Andrei Codrescu este autor, actor, comentator al propriului text – o parabolă religioasă și politică despre fanatismele secolului XX, o trecere autobiografică prin sisteme și lumi fracturate de războaie, falși Mesia, fundamentalism și dictatori. (pag. 94)

Scriitoarea ne prezintă și expozițiile a doi pictori români : Klara Tamaș și Sasha Meret dar ne oferă și informații despre regizorul Andrei Șerban, cel care…

În acest august fierbinte toată lumea visează să prindă un loc la Cymbeline, una dintre piesele shakespeariene cele mai stufoase, devenită în concepția regizorală a lui Andrei Șerban un poem cu rigori clasice, cu o puternică simbolistică a visului. a autorității destinului, înțelepciunii și pragurilor fantastice care scindează realitatea. (pag. 98)

În partea a treia a cărții suntem transportați în Patagonia pentru ca mai apoi să călătorim în India. Aici, în aceste destinații exotice aflate la capătul lumii, unde se amestecă halucinat culorile și mirosurile carnale specifice unei asemenea aglomerări umane, Carmen Firan reușește să ne facă să credem că și noi am fost prezenți.

Urc în microbuz bucuroasă că am scăpat de data asta fără nici un elefant sau vreun colier de care n-am nevoie. Microbuzul e plin, rămân în picioare şi mă sprijin de rama ferestrei deschise din faţa mea. În acel moment o duzină de brăţări îmi alunecă pe mână. Încerc să le scot pentru a i le înapoia tânărului care îmi zâmbeşte larg de pe trotuar, dar el insistă lăudându-şi marfa, îi spun că nu le vreau dar se face că nu înţelege, îi spun că n-am bani, „later,“ îmi răspunde şi între timp maşina porneşte şi intru în panică, vreau să-i arunc brăţările pe fereastră, nu le-am plătit şi băieţii ăştia sunt şi-aşa năpăstuiţi, dar ghidul mă linişteşte: „Vă va aştepta la întoarcere, îi plătiţi atunci.” „Dar o să mă mai ţină minte?” Ghidul zâmbeşte de parcă i-aş fi spus cel mai naiv lucru din lume. „Nu vă temeţi, vă recunoaşte cu siguranţă. E tehnica lor să agaţe turiştii.“ Nu-l cred.

Când pun piciorul pe scara autobzului, apare şi băiatul meu să-şi recupereze banii pe brăţări. Răsuflu uşurată şi nu obiectez când îmi cere dublu decât atunci când mi le strecurase cu dibăcie pe mână.(pag. 183)

În această colecție de proză o întâlnim pe Carmen povestitoarea, o observatoare atentă, ironică, jupuind cu exactitate, dar și cu tandrețe pielea realității… Metaforele ei creează corpuri, cuvintele ei îmbracă. (Andrei Codrescu, Words & Flesh)

Activități educative copii – Day 3 * Advent Calendar

Ziua trei, tot o zi liberă prin generozitatea mai marilor guvernanți, a debutat cu febră. Frisoane și febră mare. Astăzi e stabilit să vină copiii să lucreze împreună la un proiect la limba engleză, proiect pentru care am pregătit materialele necesare. Evident că nu putem da înapoi, atâta vreme cât a promis, dar mai ales, atâta timp cât nici el nu vrea să audă de această alternativă.

Pliculețul cu numărul 3 a fost „pescuit” din calendarul nostru.

20161203_173044

Răspunsul se poate auzi mai jos. 🙂

Am apelat și la Biblia pentru copii, cea apărută la Curtea veche în anul 2001, pentru a găsi mai multe detalii legate de această întrebare. Luca a citit despre Adorația păstorilor dar și despre Cei trei magi de la Răsărit.

20161204_094613

Iisus s-a născut la Betleemul Iudeei, în timpul domniei regelui Irod, zis cel Mare. După câteva zile, au ajuns la Ierusalim trei magi de la Răsărit, urmați  fiecare de un alai, și au întrebat:

– Unde este regele iudeilor, care tocmai s-a născut?
Însă nimeni n-a știut să le spună unde s-ar afla.
Auzind regele Irod de sosirea magilor și de întrebările lor, i-a chemat la curte și le-a spus:
– Nu știu nimic despre nașterea unui rege, însă, din câte mi-au spus preoții și scribii, Cartea Sfântă spune că Mesia se va naște la Betleem. Apoi a continuat răbdător:
– Cum ați ajuns până aici, tocmai din țări îndepărtate?
– Ne-a călăuzit o stea, i-au răspuns cei trei magi.
– Eu sunt singurul rege, a zis Irod.
Căutați-l pe Meseia, dacă este adevărat că s-a născut. Iar, când îl găsiți, dați-mi și mie de veste, ca să vin și eu să mă închin lui.
Însă vorbele sale erau mincinoase, căci Irod voia doar să afle unde l-ar putea găsi pe pruncul pe care-l credea rivalul său la tronul Israelului, ca să scape de el.
Gaspar, Melchior și Baltazar- așa se numeau cei trei magi de la Răsărit – i-au promis vești despre nou-născut și au plecat către Betleem călăuziți de steaua care strălucea din nou pe cer. Când s-au apropiat, steaua s-a oprit deasupra staulului pe care-l căutau.
Bucuroși, cei trei magi au găsit pruncul împreună cu Maria, mama sa. Au îngenunchiat înaintea lui, i s-au închinat și i-au oferit aur, tămâie și smirnă, care erau pe atunci daruri de preț.
Apoi, însă, preveniți de un înger de relele intenții are regelui Irod, Gaspar, Mechior și Baltazar s-au întors pe altă cale în țările lor îndepărtate din Orient.

20161204_094634

Iată că și întrebarea zilei a treia a fost aflată

Literatură pentru mămici și nu numai – „Între femei” de Adrian Sângeorzan

Am citit multe cărți în ultima perioadă asta pentru că mi-am impus acest lucru. Din istoricul legat de lecturi și timpul alocat lor, am ajuns la concluzia că de multe ori le lași în așteptare pentru prioritățile zilnice; copil, școală, casă și câte nu sunt.
Numai că sufletul trebuie și el ostoit și atunci, dacă respecți un tipar, toată lumea este bucuroasă. Am petrecut un an prolific în direcția menționată și sunt foarte mândră de mine că am reușit asta. Chiar sunt mândră!
De aceea trebuie să vă vorbesc despre cartea lui Adrian Sângeorzan, „Între femei” , pe care am descoperit-o în revista Literatura de azi, acolo unde scriitorul semnează o rubrică în fiecare joi.

20161117_205717

Dar cine este Adrian Sângeorzan?, mă veți întreba. Ei bine este medicul care a scris această carte pe lângă alte câteva de poezie, proză și memorii și care a reușit să emigreze în America acum mai bine de 20 de ani. Totul petrecându-se la peste 40 de ani, i-a fost foarte greu să se acomodeze și a depus eforturi susținute pentru a putea ajunge unde este acum; la Jamaica Hospital din New York.
Experiențele prin care a trecut nu au avut cum scăpa de paralela dintre modul în care profesa în România și cel din State, de mentalitatea femeilor și nu numai a lor, de lupta pe care o duce un emigrant în procesul de integrare. Toate aceste aspecte se regăsesc în povestea atât de firesc scrisă.
De ce doresc așa de mult să o prezint? Pentru că este o carte în care povestea se împletește cu a ta și în care te regăsești. S-ar putea să te întrebi dacă nu cumva scrie chiar despre tine, atât de multe similitudini pot exista.
Eu sunt o persoană care crede cu tărie că din actul medical nu poate lipsi dialogul doctor – pacient, că trebuie să existe continuitate, discreție și încredere. Poate faptul că eu însămi am un medic ginecolog care mă supraveghează de peste 26 de ani m-a făcut să citesc totul altfel. Aceste perioade lungi de timp duc la o relație medic – pacient care se înscrie pe alte coordonate, aici referindu-mă la cele firești, normale lipsite de derapaje.

Poveștile spuse de medicul român sunt despre femei de toate națiile și religiile, manevre inedite făcute contra-timp, situații din care crezi că nu mai există scăpare, suflete și trupuri chinuite și schingiuite și despre veșnicul început al omului fie el de sex feminin sau masculin.

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :
-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.
-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!
Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:
-Leagă-i cordonul și taie-l.
-Cu ce?
-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși! (pag.19)

În spitalul meu din New York am intrat în contact cu femeii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Multe au cărat cu ele obiceiurile, riturile, credințele și superstițiile legate de sarcină și de nașterea în sine. Ba mai mult le-au amestecat cu cele găsite în locurile unde au ajuns. În Guiana Britanică hindușii veniți de bunăvoie din India și-au amestecat credința cu wodoo-ul celor aduși ca sclavi din Africa. Bărbatul guianez nu are voie să-și vadă nou-născutul decât după ce preotul lor, numit pandith, îi verifică copilului zodia, semnul și auspiciile sub care e născut. Habar n-am cum o face. Nu demult, unul din soții unei femei pe care tocmai o născusem nu și-a putut vedea copilul timp de trei zile, până când pandith-ul s-a întors din week-end și a examinat copilul. Le-a comunicat ceremonios, contra cost bineînțeles, că semnele băiatului sunt dintre cele mai bune. Dacă n-ar fi fost așa pandith-ul ar fi trebuit să-i netezească copilului calea, schimbând într-un fel auspiciile sub care s-a născut.
Vietnamezii au și ei obiceiurile lor. Vor, printre altele, o bucată din cordonul ombilical al copilului. Moașele americance încurajează tatăl copilului prezent la naștere să taie cordonul ombilical imediat după ce copilul e născut și așezat pe burta mamei. Asta indiferent de obârșia părinților care de multe ori, șocați probabil de acest ”obicei american”, refuză s-o facă. Unul din ei, foarte emoționat, era aproape să-mi taie un deget cu foarfeca care-i tremura în mână.(pag.160)

…Oricum cele mai bizare întrebări legate de sarcină aveam să le aud de la o fată tânără proaspăt emigrată din una din fostele republici sovietice asiatice. Avea 18 ani și, fiind foarte nesigură pe engleza ei, am apelat la o translatoare. Rămăsese gravidă și voia un avort. L-a început s-a ferit de asistenta care-mi traducea, o basarabeancă care vorbea bine rusește și a fost de acord să comunice cu ea doar când s-a convins că n-are nicio legătură cu cei din comunitatea ei. O comunitate mare, bine adunată laolaltă, chiar în zona în care e și cabinetul meu. Au restaurantele, magazinele, frizeriile și doctorii lor, care îi cunosc bine, cu toate credințele și obiceiurile lor. De multe ori vin la mine pentru o a doua opinie sau când au probleme ce nu vor să fie aflate în comunitate. I-am arătat fetei sarcina pe ecranul ecografului și i-am spus că acel cerc foarte mic arată că sarcina ei e de-abia implantată în uter și că, pentru un avort, ar fi bine să mai aștepte câteva zile. Majoritatea avorturilor în faza asta se fac acum cu niște simple pastile. Înainte de-a pleca, fata a mai întrebat-o ceva pe translatoare, căreia i se schimbă dintr-o dată toată mimica. ”Vă întreabă dacă sarcina ei va continua să crească dacă nu va mai avea sex cu cel cu care a rămas gravidă… și dacă nu va dispare dacă se abține…”.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva, și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce. A acceptat destul de greu un examen al sânilor și doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat de unde atâtea cicatrici?
– De la cuțit!
– Adică bisturiu?
– Nu, cuțit de bucătărie… Fostul meu iubit..! (pag.169)

Sunt de multe ori pus în încurcătură atunci când mi se cer sfaturi, mai ales când este vorba de paciente pe care le știu de mulți ani, care au născut copii asistate de mine, pe care le-am tratat peste ani ajungând să le cunosc viața și familia, cu fiecare necaz sau bucurie prin care au trecut, cu fiecare rid nou pe față. Multe sunt de vârstă apropiată de a mea, și poate de aceea așteaptă de la mine un plus de înțelegere. (pag. 186).

Sper ca cele câteva pasaje din carte să vă facă atât de curioși încât să o citiți. Este o scriitură care merită toți banii și care se va cuibări în sufletul vostru. Cu siguranță!

family-newborn-portrait

Idei pentru mămici – Mesaj către tineri – Redescoperiți literatura! de Alex Ștefănescu

Apărută în anul 2015 la Editura Curtea Veche, cartea domnului Alex Ștefănescu nu este o carte oarecare. Ea este o încercare de a trezi interesul tinerilor pentru literatură.mesaj-catre-tineri-redescoperiti-literatura_1_fullsize

Paginile care urmează pot fi citite, așadar, ca un mesaj patetic, dar și ca un testament literar. Dacă nu vor convinge instantaneu, poate vor avea ecou ulterior, când eu nu voi mai fi.

Scrisă într-un ton cald, calm și frumos, cartea îi transmite cititorului ce beneficii poate aduce. Faptul că autorul este foarte sincer, nu minte și vorbește despre sine cu autoironie face ca mesajul să fie și mai puternic. Cei care vor avea curiozitatea să o citească vor afla că:

Lectura reprezintă tocmai o plăcere ritualizată, din categoria celor evitate în vremea noastră. Ca să citești o carte trebuie să cunoști o sută de mii de cuvinte (nu doar trei sute, câte sunt folosite în mod curent, în conversații). Să dai, meticulos, pagină cu pagină, să urmărești cu privirea rând după rând și să-ți reprezinți în minte situațiile descrise cu ajutorul cuvintelor Un asemenea efort de reprezentare nu faci când urmărești, pasiv, imaginile care se perindă pe ecranul televizorului (pag. 15)

Ce diferență uluitoare de la o sută de mii la trei sute!

De-a lungul celor 124 de pagini, autorul aduce în atenția cititorului numele a numeroși scriitori, cei care au contribuit substanțial la cultura lumii și fără de care viețile noastre ar fi fost mai anoste. Sunt deopotrivă nume românești și străine, iar pe măsură ce le întâlneam, făceam o recapitulare pentru a vedea dacă am fost prezentă la întâlnirea cu ei. M-am bucurat că, în postura de cititor anonim, nu am lipsit de la prea multe întâlniri și m-am bucurat, în diferite etape ale vieții, de aventurile prin care am trecut. Am plâns sau am râs, am rămas tăcută sau am vociferat, din toate am avut ce învăța. Pe unele dintre ele le car în sufletul meu, pentru că știu că la o adică pot găsi răspunsurile necesare. Și eu, ca și domnul Ștefănescu, mă număr printre persoanele care au venit pe lume într-o casă cu muuulte cărți, cu o bibliotecă la care am privit multă vreme. O parte din titlurile ce se zăreau pe cotoarele cărților le mai știu și acum pe de rost iar asta-mi dă o senzație de confort.

Am să-i fiu întotdeauna recunoscător tatălui meu pentru că am avut de mic copil o bibliotecă în casă. Vai de cei care n-au avut! Îi recunosc imediat, judecând după felul cum vorbesc sau scriu, chiar dacă sunt personalități ale culturii românești. (pag. 106)

Un capitol minunat, care cu siguranță va fi apreciat de mai tinerii cititori, este acela în care autorul povestește despre tinerețea lui, și face acest lucru într-un mod extrem de sincer și direct. Iată ce aflăm despre întâmplările din perioada liceului:

În perioada aceea am făcut toate experiențele posibile: am fugit de acasă, am fumat, am băut (sporadic), am cunoscut dragostea (înțeleasă ca în poeziile lui Petrarca, dar și ca în povestirile lui Boccacio), am jucat jocuri de noroc (în special poker), m-am bătut (devastator, până la sânge), am fugit de acasă și am fost adus înapoi de Miliție (așa se numea- după model sovietic – Poliția). Dar am și citit sute de cărți bune și am scris, am scris, am scris (poezie,, mai ales poezie, proză și teatru). (pag. 110)

Dar dincolo de astea am înțeles, repet, că nimic nu contează mai mult decât existența unor reguli și respectarea lor de către toată lumea. Regulile sunt o formă de colaborare între toți oamenii de pe Pământ, chiar și între cei care nu se cunosc. (pag.112)

alextext3

Alex. Ştefănescu este critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. S-a născut la 6 noiembrie 1947 şi încă din 1990 este redactor al revistei România literară. Autor a mii de articole şi a 24 de cărţi, între care „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000” cu un mare ecou, apărută în 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei) dar şi volumele „Jurnal secret”, (2009) şi „Bărbat adormit în fotoliu” (2010), cărţi care s-au epuizat repede din librării fiind reeditate la cererea publicului.

Emisiunea „Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar emisiunea realizată pentru TVR Cultural, „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu”, i-a adus Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

În 2009 a publicat o carte despre două sute cincizeci de cărţi proaste, „Cum te poţi rata ca scriitor”. Tot în 2009 a început să realizeze şi o emisiune TV pe această temă, „Tichia de mărgăritar”. A urmat, între 2011 şi 2013, emisiunea „Iluminatul public”, consacrată celor mai bune cărţi apărute după 1989.

Cele mai recente titluri din biografia sa sunt: „Convorbiri cu Alex. Ştefănescu” (de Ioana Revnic), „Texte care n-au folosit la nimic” şi „Un scriitor, doi scriitori” (cu desene de Bogdan Petry), apărute la Editura ALL, în 2013 şi 2014. (sursa: oradeapress.ro)

Cine mai are nevoie azi de literatură? Toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie. Ca o mămică de doi știu ce importantă este puterea exemplului și mă bucur că am putut oferi fiilor mei această deprindere. Trebuie determinare, perseverență dar mai ales continuitate. Rezultatele se văd în timp.

Activităţi educative copii – Domnişoara Poimâine s-a întâlnit cu Domnişorul Luca

Imagine

Da! Ne-am întâlnit! Mai întâi m-am întâlnit eu cu aceste minunate personaje, totul petrecându-se în timpul în care îl aşteptam pe Luca să iasă de la concursul Euclid – limba română, etapa a II a. La fiecare concurs la care a fost Luca si nu au fost puţine, eu l-am aşteptat până a terminat, în holul şcolii, pentru că … este o poveste mai veche la noi. Am tot citit ce s-a scris în aşteptarea acestei cărţi şi eram şi eu nerăbdătoare s-o pot cunoaşte, pe-ndelete. Şi am îndrăgit fiecare cuvânt şi m-am întristat atunci când povestea s-a terminat. Dar am rămas cu un drag în suflet şi în inimă şi acelaşi drag l-a manifestat şi Luca.
Ce pot eu să spun despre cartea aceasta minunată? Nu pot să am o părere de critic literar dar eu pot să-mi manifest sentimentele din postura de cititor şi de înlesnitor. Înlesnitor pentru fiul meu, pentru lecturi de calitate, pentru tipărituri dichisite şi lucrate până-n cel mai mic detaliu!
Am privit cu atenţie fiecare desen, fiecare culoare, fiecare formă, fiecare aşezare în pagină. Iniţial am crezut că va fi greu de citit, textul având atât de multe fonturi, însă Luca mi-a demonstrat că nu este aşa. Am fost extrem de atentă la felul în care a primit cartea. O aştepta şi mi-am dorit să imortalizez întâlnirea cu ea, însă a sărit tot timpul şi fotografiile au ieşit mişcate.
Dar s-a bucurat. S-a bucurat sincer, aşa ca un copil care nutreşte pentru cărţi un drag firesc. A citit, tihnit, cu porţia şi cu multe exemplificări din viaţa noastră. S-au depănat amintirile lui, amintirile mele, amintirile noastre!

domnisoara-poimaine-si-joaca-de-a-timpul_1_fullsize

Luca citeşte Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul

Ori ce îţi trebuie mai mult!

DSC_5335 DSC_5340

Aşteptam să văd dacă lectura aceasta îl va trimite şi spre alte cărţi şi mi-am dorit să se întâmple acest lucru. Iar dorinţa mea a fost rostită odată cu pomenirea cărţii Ziua în care a fugit somnul de Victoria Pătraşcu. O carte citită şi răscitită, dăruită şi răsdăruită! Şi acolo noţiunea de timp care nu mai era suficient niciodată pentru joacă, a avut un efect foarte puternic asupra copilului şi probabil prin lecturarea ei repetată, el caută nişte răspunsuri. Din punct de vedere al temelor de limbă română, acest text, în care Vrăjitorul Timp are de rezolvat atâtea probleme, este extrem de ofertant. Avem multe ortograme, putem alcătui multe familii de cuvinte și putem „sări” prin timpuri (şi spun asta pentru că Luca nu stăpâneşte noţiunea de conjugări). Şi câte nu se mai pot face.

 Luca citeşte Timpul începe să curgă mai repede

Drept pentru care, n-am stat nici un pic pe gânduri şi am făcut un set de fişe de lucru pentru clasa a-II-a, cu ajutorul cărora să desluşim mai bine noţiuni ce trebuie cimentate, acum pentru totdeauna. Le anexez mai jos, poate vă vor fi de ajutor.

Fişe de lucru Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul

În aceste fişe veţi găsi câte puţin din toate. Am luat ilustraţiile din carte pentru că aşa au alt aspect şi sunt de „acolo”. Tot pentru a poposi mai mult în compania acestor minunate personaje, am confecţionat nişte „rondele” cu ajutorul cărora Luca să se poată duce în vizită, când la Doamna Ieri, când la Domnul Azi, când la Domnişoara Mâine. Iar pe rondele am scris în mijloc un verb, Luca trebuind să completeze forma lui la prezent, trecut, viitor.

img669 img670 img671 img672 img673 img674 img675 img676 img677 img678

Verbele alese pentru aceste „plimbări” au fost următoarele: „a sta”, „a chema”, „a bate”, „a greşi”, „a lucra”, „a juca”, „a purta”, „a avea”, „a fi”. Iar călătoria a fost lipsită de peripeţii şi s-a desfăşurat în bune condiţii. A fost multă vervă şi asta se observă lesne din felul în care sunt fotografiile: mişcate.

DSC_5347 DSC_5350 DSC_5352 DSC_5353

Şi aşa arată fişele după ce a lucrat Luca pe ele pe marginea cărții Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul

img680 img681 img682 img683

Doresc să-i mulţumesc Adinei Rosetti, pentru inspiraţia de a scrie ceva atât de frumos dar şi pentru dărnicia de-a împărţi, Cristianei Radu pentru minunatele ilustraţii dar şi pentru că a reuşit să dea culoare, la propriu – cuvintelor, editurii Curtea Veche pentru flerul avut. Noi, ca cititori mari dar şi mici, suntem încântaţi. Încântaţi cu ADEVĂRAT!