Duminica asta… ce ciudată a fost! Mă tot întreb ce pot spune despre ea și dacă are, de fapt, vreun fir central sau doar o împrăștiere de momente. E important că dimineața am avut o corespondență cu doi doctori, încercând să mă lămuresc ce se ascunde în spatele acestei dureri de spate care mă ține în șah de dimineața până seara? Poate. Sau poate e important doar că am reușit să ies din casă, să ajung la farmacie, să îmi adun cele trebuincioase și să fac câțiva pași care, în starea mea, au părut un fel de drum inițiatic.
Poate că ar trebui să notez și faptul că am meșterit cutia pentru machetele pe care trebuie să le trimit, bifând o mică datorie ce mă tot urmărea. Ori că am reușit să citesc câteva zeci de pagini din Creșterea și Decăderea Marilor Puteri de Tom Rachman — carte pe care o începusem înainte să plec în Israel, dar pe care am lăsat-o acasă dintr-o neatenție. A revenit acum la mine, ca o promisiune redeschisă, exact în ziua în care mă gândeam că ar fi fost momentul să răspund provocării Ramonei și să mă întâlnesc, în sfârșit, cu Sălbaticul.
Dar adevărul e că nu mă simt deloc în măsură să gestionez prea bine starea asta. Și, ca de atâtea ori, lectura e cea care mă salvează. Nu doar azi, ci de ani de zile, cu o fidelitate tăcută.
Sper ca săptămâna viitoare să reușesc să îmi fac în sfârșit RMN-ul, să aflu ce se întâmplă și cum trebuie să mă așez în fața acestei realități. Îmi doresc din tot sufletul să nu fie nevoie de vreo intervenție chirurgicală – gândul că aș fi „scosă pe tușă” o vreme mă neliniștește.
Dar, ca de obicei, rămâne doar să văd ce urmează. Și să primesc fiecare zi așa cum vine, chiar și atunci când vine… ciudat.
