Nu ies. Nu mă arăt. Rar mă strigă cineva pe stradă. Nu mai merg alături de el, la braț. Nu mai vorbim despre ce vom face mâine. Nu mai fac planuri pentru doi. Au trecut aproape doi ani și tot simt, în unele zile, ceva ce nu interesează pe nimeni, ceva ce consider că nu trebuie să împărtășesc în gura mare.
Au spus că n-am fost „prezentă”. Că nu m-am „arătat” cu el.
Ce știu ei?
Noi n-am avut nevoie să fim văzuți.
Am fost împreună în felul nostru — simplu, așezat, neteatral.
Ne știam din priviri. Ne era de-ajuns cu toate ale noastre bune sau rele.
Poate că n-am mers la cafenele, poate că nu ne-am postat viața, dar am fost acolo — zi de zi, om lângă om. Nu pentru lume, ci pentru noi.
Am fost tăcută. Asta deranjează, se pare.
Discreția e suspectă.
Când nu îți trâmbițezi viața, ceilalți și-o imaginează. Și aproape niciodată nu o imaginează drept.
Mi-am crescut copiii cu mâini pline și inimă deschisă. L-am sprijinit pe cel mic cu toată ființa, mai ales când cel mare era plecat, departe, învățând să-și facă drum. Am trăit în interiorul vieții mele, nu în afara ei așa cum m-am priceput căutând a nu face rău ori deranja pe cei din jur.
Și totuși… am auzit. Remarcile. Șoaptele.
Oamenii vorbesc chiar și când nu știu. Mai ales atunci.
Uneori mă dor. Nu pentru că aș avea ceva de apărat, ci pentru că în ele nu e nici urmă de adevăr. Sunt făcute din gol. Din ignoranță. Din nevoia de a judeca ce nu înțelegi.
Dar nu pot să explic. N-am cui. Nici de ce.
Pentru că ei nu m-au văzut nici când eram întreagă.
Cum să mă vadă acum?
Sunt zile în care mă întreb dacă ar fi trebuit să spun ceva.
Să ies din tăcere. Să lămuresc.
Dar mi-e teamă că, odată vorbit, ceva s-ar pierde.
Demnitatea nu se strigă.
Durerea nu se justifică.
Eu rămân tăcută.
Nu din slăbiciune.
Ci pentru că port în mine mai mult decât pot înțelege alții din afară.
Ei vor rămâne cu părerile lor. Eu — cu ceea ce a fost. Cu ce am trăit. Cu dorul care nu se postează nicăieri.
Eu știu. Eu am fost acolo.
Și asta e de-ajuns.
Am rămas aici și e de datoria mea să trăiesc în continuare.
