Niciodată, până acum, nu am părăsit țara la final de an. Această plecare, cu gust de premieră târzie, poartă în ea emoția descoperirii și a desprinderii de familiar. Drumul — deși lung și ușor obositor — s-a desfășurat în condiții neașteptat de bune: căldura blândă din autocar, curățenia care m-a liniștit, șoferul calm, cu o prezență tihnită. O carte m-a însoțit, alinând timpul și gândurile, până ce am ajuns la Aeroportul Otopeni, cu o oră întârziere. Ciudat, dar nu m-a cuprins neliniștea. Știam că zborul meu e programat la ora 20:00 — un timp generos pentru a mă orienta prin labirintul plecărilor.
Aveam check-in-ul făcut de acasă, un mic pas spre simplitate într-o lume a pașilor complicați. Am trecut de controlul de securitate fără piedici, ca și cum tot universul era aliniat cu visul meu. La poarta de îmbarcare, atmosfera era neașteptat de liniștită, lipsită de agitația cu care mă obișnuiseră alte călătorii. Poate pentru că destinația mea nu era una comună, ci una specială, aleasă cu sufletul.
În doar câteva ore, voi revedea o parte din trecutul meu — o prietenă dragă, din copilărie și adolescență, pe care n-am încetat să o port în suflet. Gândul reîntâlnirii mă umple de o emoție caldă, aproape copleșitoare. Este o călătorie pe care am visat-o în multe etape ale vieții mele, dar care, abia acum, a prins contur real.
Am aflat că în Tel Aviv e cald — o căldură pe care o iubesc, o aștept, o caut. Ce poate fi mai plăcut pentru o visătoare ca mine, mereu îndrăgostită de soare, decât termometre care îndrăznesc să urce în miez de iarnă?
Abia aștept să cuprind cu inima această aventură. Este o plecare diferită, cu altă textură, altă lumină — o desprindere de rutină și o apropiere de ceva nou, viu, promițător. Și, deși voi păși singură pe pământ străin, nu voi fi cu adevărat singură. Voi avea Fericirea la braț. Și asta face totul mai simplu. Mai frumos. Mai viu.
