Dacă noaptea dinainte fusese una adâncă, fără vise și fără întoarcere, cea care a urmat a fost tulbure, neliniștită, ca o mare sub furtună. Gabi îmi povestise, cu o zi înainte, despre porțile din locurile astea — porți nevăzute, dar adevărate — care se deschid doar pentru cei care aparțin acelui ținut. Și, deodată, am început să înțeleg. Poate că eu, venită din altă parte, nu aveam încă cheia potrivită.
Noaptea a fost plină de zgomote. Câinii au lătrat până spre dimineață, iar mintea mea, obosită, a început să țeasă povești. Se amestecau acolo frânturi din ce mi se spusese: despre atacul de anul trecut, despre oamenii luați din casele lor, despre eliberarea care a venit prea târziu pentru unii. Așa că am stat trează, ascultând cum umbrele se strecoară pe lângă casa Smochina, și așteptând ca zorii să le alunge.
Când lumina s-a strecurat în curte, am ieșit afară. Aerul era cald, aproape înmuiat în lumină. Am descoperit în jurul meu casa Măslină și casa Rodia — frumoase, cu obloanele trase, tăcute, ca niște oameni care dorm cu ochii deschiși. Păreau nelocuite, dar mașinile parcate în față trădau altă poveste. Am stat un timp în hamac, cu o carte și un cer fără cusur deasupra.
Pe la unsprezece am plecat spre Ako.
Orașul acesta — Akko, sau Akka, cum i se mai spune — este printre cele mai vechi porturi din lume. Își poartă istoria ca pe o platoșă: fenicieni, cruciați, otomani, britanici — toți au lăsat urme aici. Dar cea mai fascinantă poveste e cea a lui Napoleon Bonaparte, care, în 1799, a încercat să cucerească acest loc și a eșuat. Zidurile de piatră ale cetății l-au respins, iar orașul a rămas neatins, sfidându-l. A fost una dintre puținele sale înfrângeri, iar înălțimea de unde își planificase atacul — Napoleon’s Hill — poartă și azi ecoul pasului său grăbit, al visului său de cuceritor care s-a frânt acolo, în bătaia vântului de mare.
De sus, priveliștea era amețitoare: portul vechi, întins ca o palmă, și marea, o dantelătură de albastru și turcoaz. Apoi am coborât spre orașul vechi, unde toate simțurile mi-au fost trezite deodată. În bazar, lumea era un amestec de limbi, de râsete, de mirosuri. Pește proaspăt, condimente dulci-amărui, parfum de cafea și de curmale — un haos frumos, viu, oriental.
Mai târziu, am urcat pe un vaporaș, pentru o plimbare în port. Soarele ardea, iar vântul aducea stropi de sare. Ar fi putut fi o clipă de liniște, dar domnii de pe punte au dat muzica atât de tare, încât valurile păreau să bată în ritm cu basul. Am râs — uneori nu-ți rămâne altceva.
După coborâre, am mers pe promenadă. Lumea era liniștită, localnicii plimbându-se încet, marea lucind leneșă în soare. Totul părea din alt film, după agitația bazarului.
Ne-am oprit apoi în grădinile Baha’i, o oază de ordine și frumusețe. Aleile, perfect tăiate, erau pline de flori care păreau așezate cu penseta, iar liniștea locului te obliga, fără să vrei, să respiri mai adânc. N-am putut vizita totul — grupul din America avea prioritate — dar chiar și așa, ceea ce am văzut a fost suficient cât să rămână în mine ca o imagine de pace.
Seara, am revenit la casa Smochina.
Am strâns bagajele, am privit pentru o clipă cerul care se aprindea peste acoperișuri și am pornit spre casă. Pe drum, m-am gândit că poate porțile acelea despre care vorbea Gabi nu se deschid doar pentru localnici, ci și pentru cei care știu să privească dincolo de ziduri, spre povești.
Vedem mâine ce va fi — căci în locurile astea, fiecare zi e o poartă nouă.
