După o noapte nemișcată, ca și cum trupul meu ar fi refuzat să se desprindă de liniște, m-am trezit cu același gând: urmează o zi plină. Ne-am băut cafeaua în tihnă, am luat medicamentele pentru spate și, sub un soare blând al dimineții, am pornit către Nazaret.
La Basilica of the Annunciantion, am simțit că pășesc într-o lume a culorilor și formelor născute din credință. Zidurile adăpostesc atâtea chipuri ale Fecioarei Maria, venite din toate colțurile lumii — fiecare imagine e o mărturie a felului în care omul încearcă, prin artă, să atingă divinul. E uimitor cum aceeași poveste poate fi spusă în mii de feluri, fără ca vreuna să semene cu cealaltă.
Sub un soare generos, care la un moment dat arăta 29 de grade, am zăbovit mult acolo. Am privit, am tăcut, am simțit.
La plecare, am întâlnit un călugăr indian, jovial și cald, pe care l-am invitat să facem o fotografie împreună. M-a îndemnat să o facem chiar lângă reprezentarea românească a Fecioarei, iar acolo, spre mirarea mea, am descoperit că icoana României era chiar lângă cea a Indiei. M-am bucurat de acea coincidență ca de un semn bun, o punte tăcută între lumi.
De la Nazaret, drumul ne-a purtat spre Haifa, unde am lăsat mașina și am mers pe jos, printre străzi curate și flori. Grădinile suspendate m-au lăsat fără cuvinte — o lecție de ordine, frumusețe și echilibru. E ceva vindecător în felul în care natura și arhitectura se îmbrățișează acolo. De sus, orașul se deschide în fața privirii ca o pictură vie, iar sufletul nu poate decât să se încline în fața atâtor minunății omenești.
Am gustat fructe și mâncăruri locale, iar pentru prima dată am mâncat curmale proaspete — dulci, moi, aproape ireale. Mi-am promis că voi duce acasă din ele, ca pe o bucățică de lumină.
Când ziua a început să se stingă, am ajuns pe malul Mării Mediterane. Soarele cobora încet în valuri, iar apa caldă își întindea reflexele aurii până la tălpi. Nu m-am scăldat, dar m-am lăsat atinsă de mare, de vânt, de liniște.
Seara ne-a găsit la Villa Smochina, o căsuță modestă și frumoasă, atinsă de trecerea vremii, dar plină de suflet. Războiul a lăsat urme peste tot, însă nu și în felul în care Gabi și Robert știu să dăruiască. Ospitalitatea lor, felul în care te primesc, te fac să simți că ești mai mult decât oaspete — ești acasă.
Acum, în timp ce focul de la grătar pâlpâie și ziua se așază în mine ca o amintire caldă, știu că trupul și mintea mea au primit darul de care aveau nevoie: odihna prin frumusețe.
Mâine va fi o altă zi, dar până atunci, las tăcerea să așeze în suflet tot ce azi a fost viu.
