Astăzi am rămas în Gan Yavne, lăsând ziua să curgă în ritmul ei blând, sub o căldură care m-a mângâiat mai mult decât m-a obosit. Gabi era plecată la serviciu, iar eu, rămasă singură, mi-am găsit tot felul de lucruri de făcut — din acelea care nu par importante, dar care dau sens unei zile.
Mi-am spus că e momentul potrivit să caut o casă de schimb valutar. Aveam nevoie de numerar — sunt locuri unde cardul nu ajută, oricât ar părea de modern totul. Am deschis Google Maps, deși știam orașul destul de bine, și m-am lăsat condusă de el. Greșeală frumoasă: m-a dus la marginea orașului, acolo unde asfaltul se topește încet în praf, iar drumul se termină în necunoscut. Locul părea părăsit, aproape ireal. Nici mașini, nici oameni — doar două avioane au trecut deasupra mea, cu un zgomot aspru, tăios, care m-a făcut să ridic privirea și să mă simt, pentru o clipă, minusculă sub cer.
Casa de schimb nu exista. Sau, dacă exista, se ascunsese bine. Dar nu m-am supărat. M-am întors cu un soi de bucurie tăcută, ca după o mică aventură fără miză. M-am gândit că, uneori, nu ajungi unde vrei, dar ajungi unde trebuie.
Am terminat o carte, am început alta. Am adunat pași fără să-i număr. Apoi a venit Gabi de la serviciu, am ronțăit ceva împreună și am ieșit la plimbare. Ne-am dus într-un parc în care am mai fost anul trecut — același loc, dar altă eu. Acolo, am găsit un leagăn liber și, pentru câteva minute, copilul din mine a prins curaj să se joace din nou.
A fost o zi minunată, caldă și senină. Nu pot spune că mi-am revenit de tot, dar sunt mai bine — mult mai bine decât atunci când am plecat de acasă. Mă pot mișca, nu mă pot zbengui, dar mă pot bucura. Și asta, într-o zi obișnuită de octombrie, mi se pare o mare reușită.
