Uite că am ajuns în Paradisul verilor noastre. Nu în aceeași formulă însă tot în anotimpul atât de iubit de mine/noi.
Un drum început în zorii zilei, o perioadă ferit de razele soarelui, cu o șosea nu foarte aglomerată și cu un parcurs lipsit de incidente – Slavă Domnului! de asta am avut parte.
Masa de prânz ne-a găsit aici întâlnirea cu cei dragi fiind plină de emoție și bucurie. Familia e familie și trebuie apreciată înțeleasă, iubită înainte de a ne împuțina.
După masă și ce s-a mai potolit căldura unii dintre noi au dorit a face o baie în piscină alții au ales o carte. E de la sine înțeles că eu am ales cartea, una pe care am găsit-o aici, care s-a dovedit a fi foarte bună. În rucsacul meu sunt câteva cărți care abia așteaptă să fie parcurse însă tentația de a citi „O poveste cam ciudată și alte două povestiri” de Horațiu Mălăele a furat startul.
S-a lăsat seara. E frumos și bine în Paradis. Doar câțiva nori clăbucesc cerul liniștea fiind spartă de o pompă de apă care se încăpățânează să-și ducă treaba la bun sfârșit.
Vara mea începe să semene cu ce știam eu că este. Doar în ceea ce mă privește au intervenit schimbări semnificative însă poate reușesc să mă reîmprietenesc cu mine. Dacă nu aici, atunci unde?!
