În sfârșit, a ieșit soarele. Bine, un soare timid, printre rafale de vânt nărăvaș și aer rece, dar e soare. Iar eu, după o zi plină, m-am întors acasă, cu gândul că o să mă odihnesc un pic. Doar că nu pot. Nu pot să mă desprind cu totul de reverberațiile atelierului de azi de la Rainbow Land, unde am râs, am făcut experimente, am spus povești și m-am bucurat, din nou, de sinceritatea celor nouă copii care mi-au fost alături.
Și, inevitabil, în momentele astea, ajung la mine tot felul de propoziții aruncate ici-colo, cu o ușurință care, uneori, doare:
— „Mai lasă-mă, băi, cu atelierele astea, că s-o săturat copilul de doamna Dana!”
— „Nu îl duc, că îi e frică, zice că e ca la școală.”
— „Sâmbătă? Atelier? De ce, atâtea ateliere?”
Nu, nu e mâhnire. Nu pot și nici nu trebuie să plac tuturor — nici n-ar fi firesc. Dar mă întristează tonul. Felul în care sunt spuse aceste vorbe. Pentru că eu nu oblig pe nimeni să vină. Nu conving, nu insist. Eu doar invit. Ce facem la Rainbow Land este o invitație sinceră, născută din drag, din pasiune, din dorința de a oferi copiilor un timp de calitate.
Eu și Simona ne pregătim pentru fiecare atelier cu seriozitate, perseverență și bucurie reală. Și, da, sunt un om serios. Nu-mi bat joc de niciuna dintre întâlnirile pe care le am cu copiii. Mă pregătesc în detaliu, de fiecare dată: materiale, fișe, culori, cartoane, tot ce e nevoie pentru ca fiecare activitate să fie completă. Poate să nu-ți placă de mine ca persoană — asta e o chestiune de chimie, de vibrație, de „feromoni”, cum glumesc uneori. Dar nu poți judeca ceea ce nu cunoști. Nu ai dreptul să spui „nu e bună” dacă n-ai fost acolo, dacă nu ai văzut ce se întâmplă.
Eu știu ce fac și, mai ales, simt copiii. Le simt nevoile. Ieri, de exemplu, la grupa Buburuzelor, a fost o fetiță care, pur și simplu, a stat lipită de mine. M-a îmbrățișat, m-a prins de talie, de picioare, mi-a respirat aerul. Avea o nevoie acută de apropiere, de siguranță iar eu am venit în întâmpinarea ei. Iar copiii nu se prefac. Ce au de spus, spun. Dacă te plac, ți-o arată. Dacă nu, la fel. Mie mi-au spus de multe ori că am părul alb și că semăn cu o bunică. Nu m-a deranjat niciodată. Copiii spun adevărul.
Dar când cuvintele vin dinspre adulți, dinspre părinți, și poartă răutate gratuită — atunci, da, mă doare.
Și după această introducere (cam stufoasă, știu), ajung la atelierul de azi. Ca toate celelalte: plin de lumină, de idei, de dialoguri frumoase. Se spune adesea că „vai, copiii nu mai vor povești”. Fals. Toți copiii vor povești. Vor vocea ta. Vor timp. Timpul acela curat, fără telefon, fără ecran, fără grabă. Timpul în care îi asculți, le citești, pipăi cu ei, descoperi, guști, simți, vezi, auzi.
Asta le ofer eu la Rainbow Land. Timp și prezență.
Astăzi, de exemplu, am pornit de la o poveste aparent banală – „Leti și Luca, vine toamna” – și le-am arătat copiilor că pot „citi” imagini, chiar și fără litere. Am făcut un joc de rol, am descoperit împreună sensuri și povești ascunse în ilustrații.
Apoi, a urmat experimentul nostru preferat — ploaia colorată în pahar. Da, am făcut mizerie: a curs ulei, s-a împrăștiat colorantul, s-a râs mult. Dar nu poți descoperi nimic fără să te murdărești un pic.
Am avut și fișe de matematică, și dulce, și joacă, și voie bună. Așa cum e firesc într-un loc unde copiii sunt lăsați să fie ei înșiși.
Eu știu un lucru sigur: dacă nu pot face un bine, mă abțin să fac un rău. Iar pentru cei care vin la atelierele noastre cu sufletul curat, sunt și voi fi mereu acolo — cu drag, cu bucurie și cu iubire.
