Astăzi, pe la patru fără douăzeci, am schimbat rutina de duminică pe o porție zdravănă de râs. Am fost la film cu prietena mea, Ana — și nu orice film, ci „Vecina”, cea cu Mircea Popa (alias Mircea Bravo), cu Lenuța din Chinteni — bunica neînfricată și savuroasă, cu Bogdan Bob Rădulescu și cu Oana Zara. O echipă care știe exact cum să-ți scoată sufletul din toropeala de toamnă și să-l pună pe jar de haz.
Filmul, zic drept, mi-a plăcut mult. Sala de la Iulius Mall era plină ochi — lucru rar în ultimii ani. Se simțea o energie bună, tinerii râdeau, copiii chicoteau, iar adulții zâmbeau complice. O oră și jumătate de voie bună, dialoguri colorate și situații în care fiecare dintre noi s-a regăsit măcar o dată… dacă nu în postura vecinului pățit, atunci în cea a celui prea gălăgios.
Personajul principal, profesorul de matematică, e omul cumsecade care își dorește doar liniște și ordine — dar cum viața nu se calculează cu rigla, ci se trăiește cu tot cu necunoscutele ei, el ajunge prins în plasa unei vecine pline de… inițiative. Doina, vecina năbădăioasă, e o adevărată furtună în blocul lui: cicălește, controlează, dar o face cu o energie debordantă care o transformă într-un personaj memorabil. Relația lor e un dans comic între rațiune și temperament — el, metodic, cu logaritmii lui, ea, imprevizibilă ca o ecuație fără soluție unică.
Și tocmai acolo stă farmecul filmului: în felul în care, din haosul cotidian, se naște un fel de armonie involuntară. Prin râs, prin exagerare, prin empatie.
Să nu-l uităm pe Haurențiu și șatra lui — o apariție pitorească, un amestec de boem, farsă și folclor urban. Par să fie ieșiți dintr-o poveste în care viața e tratată cu ironie și un strop de nebunie frumoasă. Ei adaugă filmului o savoare de carnaval ardelenesc, cu replici suculente și un simț al ridicolului excelent dozat.
Ce mi-a plăcut? În primul rând, faptul că filmul e sincer. Nu se ia prea în serios, dar nici nu cade în vulgaritate. Are ritm, are culoare, are o coloană sonoră clară și plăcută, costume potrivite și o atmosferă autentică — de parcă ai fi și tu acolo, în blocul ăla, încercând să-ți păstrezi calmul în fața Doinei.
Când s-au aprins luminile, însă, m-am trezit din vrajă și am văzut ce a rămas în urmă: munți de popcorn pe rânduri. Un contrast amar după atâta râs. Educația, până la urmă, nu e doar o temă de film — e o lecție care începe acasă.
Dar n-aș încheia într-o notă tristă. A fost o zi călduroasă de toamnă, după o noapte cu ploaie și aer curat. Mallul fremăta, lumea se plimba, râdea, trăia. Și, undeva între rafturile cu cartușe de imprimantă și sticla mea de apă, am simțit bucuria simplă a unei duminici care și-a găsit ritmul.
Poate data viitoare o găsesc și eu, dar în pădure, printre frunze arămii și povești care se scriu singure.
Reflecție de duminică
Uneori, nu ne trebuie o mare aventură ca să ne simțim vii. Ne trebuie doar un film bun, oameni cu care să râdem din toată inima și o sală plină de energie caldă. Râsul e cel mai scurt drum între suflete — și, la fel ca în film, ne amintește că oricât de „năbădăioasă” ar fi viața, dacă o privești cu umor, devine suportabilă… chiar frumoasă.
Și poate că, la final, fiecare dintre noi are o mică Doina în viață — un personaj care ne scoate din calculele noastre prea exacte și ne învață, fără să vrea, să trăim mai viu, mai colorat și, da… cu mai mult haz.
