Sunt zile în care ploaia cade nu doar peste străzi și acoperișuri, ci și peste suflet. Și totuși, printre picături, apar raze mici de lumină: o întâlnire, un zâmbet, un gând de copil. Scriu ca să așez în cuvinte aceste clipe, să le dau formă și să le las să respire.
Dimineața m-a întâmpinat cu ploaie rece, grea, și cu frigul ce părea să muște din tot ce întâlnea. Zero grade la primele ore, ceva mai blând pe la prânz, dar cerul tot gri a rămas. Am simțit că trebuie să merg la cimitir. Nu pentru că era o datorie, ci pentru că inima mea m-a chemat acolo. Pe 8 octombrie se împlinesc doi ani de când Bogdan a plecat, și am simțit nevoia să fiu aproape, să-l salut în felul meu tăcut.
M-am întors acasă abia după prânz, tot prin ploaie. Mai târziu, mi-am dus pașii spre copilul de care am grijă. O fetiță minunată, luminoasă, cu care schimb energie și învățăminte. Învăț una de la cealaltă, fără să ne dăm seama. E ca un dans al vibrațiilor, plin de sens și bucurie.
Am stat până târziu, iar pe drumul de întoarcere am oprit la pisicuțe, le-am hrănit, apoi am ajuns acasă.
Seara mi-am pregătit materialele pentru copiii de la Rainbow Land. Am ales povestea, am printat fișele și am testat experimentul de mâine. M-a bucurat că a ieșit! Sper din toată inima ca și pentru ei să fie la fel de reușit și plin de uimire.
Acum, în timp ce afară ploaia încă bate, eu mă așez la Vocea României. Îmi place. Îmi plac antrenorii, fiecare cu felul lui de a fi. Tudor — inteligent, spontan, cu scântei în minte și asumare în glas. Smiley — echilibrat, blând, un tip pe care orice mamă l-ar dori drept fiu. Irina — sensibilă și fragilă, lacrimile ei parcă îmi ating sufletul de fiecare dată. Teo — ambițioasă, muncitoare, cu o voce frumoasă și o perseverență demnă de admirație. Horia… pentru mine e greu de privit, dar nu pot să nu recunosc talentul și munca lui.
La cărți, sunt aproape de final cu Amantul japonez. Încă nu știu pe ce voi întinde mâna mai departe: poate Infinitul dintr-o trestie, poate Profesoara de pian, poate Tatiana. Ceva va veni firesc, cumva cărțile aleg ele însele momentul.
Și așa, cu ploaia care nu se oprește și cu frigul care se strecoară pe la geamuri, eu aștept ziua de mâine. Ziua în care mă voi întâlni cu copiii. Și asta, da, asta e bucuria mea.
