Se spune că, după o anumită vârstă, o noapte pierdută se recuperează greu, uneori într-un timp exagerat de lung. Ei bine, eu am pierdut nu una, ci două nopți la rând, iar acum mă simt de parcă aș fi fost strivită de un tren. Nu știu când și cum voi reuși să îmi recuperez orele de somn răpite. Și, poate, nu lipsa odihnei mă apasă cel mai tare, ci faptul că, de obicei, în nopțile de veghe nu mănânc, nu beau, nu aprind lumina. Acum însă, împinsă de împrejurări, am băut cafea, am ronțăit fără măsură și am simțit cum povara se dublează: dacă înainte mă percepeam ca având o tonă, acum parcă am devenit de două.
Am încheiat zilele acestea toate demersurile pe care le presupune despărțirea de cineva drag. Sunt proceduri grele, nu doar birocratice, ci și emoționale, iar cei care au trecut prin asta știu cât de mult te macină. Financiar nu am fost eu în prim-plan de data aceasta, dar știu foarte bine cum e, pentru că în urmă cu doi ani, la moartea soțului meu, tot eu am dus greul. Și nu e doar povara logistică, ci și avalanșa de întrebări care îți răscolesc mintea: de ce? cum? de ce așa? Și, inevitabil, se strecoară gândul înfiorător: „cine urmează?”. Un gând pe care doar cerul îl cunoaște, iar noi, pământenii, nu putem decât să mergem mai departe.
Am condus oameni dragi la aeroport – ieri pe Despina, astăzi pe Răzvan. Plecări care au răvășit și alinat în același timp. Bucuria de a-l fi avut aici pe Răzvan a fost mare, mai ales pentru gestul lui atât de firesc și, în același timp, atât de prețios.
Încet-încet, viața mea revine la ritmul obișnuit. Am fost din nou la copii și mi-am dat seama, încă o dată, că bucuria lor șterge oboseala și aduce o liniște pe care altfel nu o găsesc. Toamna asta senină și caldă mi-a adus un strop de speranță. Îmi spun că trebuie să-mi recapăt forțele, să mă odihnesc printre activități și să privesc înainte.
Am luat bilete pentru Marea Britanie – vom merge de sărbători, eu, Luca și iubita lui, la insistențele lui Răzvan. Poate acolo, între oameni dragi, voi intra într-un vis pe care încă nu vreau să-l rostesc, ca să nu se risipească.
Până atunci, mă bucur de micile mele repere: de întâlnirea de sâmbătă cu copiii de la Rainbow, de momentele în care oboseala cedează locul bucuriei, de pașii mărunți care mă duc din nou către o viață normală.
Sunt obosită. Oboseală grea, sfâșietoare, dar totuși, undeva în adânc, simt că lumina rămâne.
