Astăzi am plecat spre Lună. Dar nu oricum. Ca-n orice vis bun, drumul a început de la Rainbow Land – locul unde imaginația nu are gravitație. Acolo ne-am luat zborul spre satul nostru selenar, construit cu grijă și zâmbet în a patra zi a săptămânii, dedicată sistemului solar.
Copiii au aflat că orice corp ceresc care se învârte în jurul unei planete se numește satelit. Iar Luna, draga de ea, este satelitul Pământului. Se învârte cu răbdare în jurul planetei noastre, o dată la fiecare 29,5 zile – o lună! Așa am făcut și legătura cu luna ca unitate de timp. Cu poftă de joacă și vorbă bună, am vorbit despre cele 12 luni ale anului, despre anotimpuri și despre cum iarna nu vine niciodată singură, ci cu surorile ei reci – decembrie, ianuarie și februarie.
Ne-am întors apoi la Lună – cea din cer, nu din calendar – și am aflat că e cel mai apropiat corp ceresc de Pământ. E mică (doar un sfert din diametrul planetei noastre), nu are atmosferă, nici ploi, nici nori, nici curcubeie, nici zăpezi. Aici am făcut popas și pe la fenomenele meteorologice, unde am amintit de grindină, tunete, fulgere și alte minuni ale Pământului.
Copiii știau deja ce e un telescop, și toți știau despre astronauți. Le-am povestit cum, în 1969, oamenii au pășit pentru prima dată pe Lună. A fost ca un “Hai să vedem ce e acolo” al omenirii. A urmat o serie de încă 5 aselenizări și, apoi, o pauză lungă… de când n-am mai pus piciorul pe prietena noastră de argint. Dar cine știe? Poate copiii noștri vor fi următorii care vor spune „Am ajuns!” și vor trimite o scrisoare înapoi acasă, direct de pe Lună.
Am ajuns apoi la faze. Nu de ale noastre, ci ale Lunii. Cu o machetă dragă mie, confecționată când Luca era mic (și care, de atunci, și-a găsit rostul în zeci de mâini curioase), am descoperit împreună cele opt faze lunare. Luna nouă, Luna în creștere, primul pătrar, Luna plină, ultimul pătrar, Luna în descreștere — le-au așezat cu mânuțele lor, le-au colorat, le-au lipit, le-au rostit cu voce tare.
Le-am povestit că Luna pare să-și schimbe forma, dar de fapt, vedem doar partea luminată de Soare. Când e Lună nouă, partea ei întunecată e spre noi, așa că pare că nu există. Dar apoi, cu fiecare noapte, crește în lumină până se face rotundă și magică.
Craft-ul zilei a fost o pictură selenară, cu benzi colorate, paiete, abțibilduri și ștrasuri – toate puse cu pasiune și entuziasm. Și da, oricâte ai avea, niciodată nu sunt destule! Copiii știu cum să dea culoare Universului.
Și așa, într-o singură dimineață, am zburat pe Lună, am vorbit despre știință ca despre o poveste bună, am râs, am creat și am visat. Iar Luna, pe care uneori o vedem roșie, galbenă sau cât o căpșună de vară, ne-a părut mai mare ca niciodată. Poate pentru că am văzut-o cu ochii lor, cu uimirea lor.
Mâine e ultima noastră zi în sistemul solar. E greu să te desprinzi de stele când tocmai ai învățat să zbori. Dar sunt sigură că, dacă duminică îi vor întreba părinții care sunt planetele, copiii le vor ști. Le-au repetat până au început să le curgă printre dinți ca niște bile de sticlă colorată.
Universul e vast și misterios, dar fascinația pentru el e eternă. Iar copiii, cu mintea lor deschisă și inima lor curată, sunt cei mai buni călători printre stele.
