Vă vine în gând abecedarul, nu-i așa? Însă el nu mai există, acum numindu-se Limbă și comunicare. Nici matematica nu mai este ce a fost, ea făcându-se alături de științe.
De regulă, învățătorul își face orarul în funcție de programul cadru, unde există un număr minim și un număr maxim de ore pe săptămână. La clasa I-a, numărul minim de ore pe săptămână este 18, iar numărul maxim, 20. Deci, zilnic ar putea avea 4-5 ore, în funcție de orarul ales de învățător.
Orarul ar putea arăta așa:
1. Limba română (Abecedar 1 ora/zi, scriere 1ora/zi) – 8 ore /săptămână (deci numai 4 zile din săptămână are limba română)
2. Matematică (4 ore/săptămână – deci numai 4 zile)
3. Cunoașterea mediului(1 ora/săptămână )
4. Religie (1 ora/săptămână)
5. Educație muzicală(1 ora/săptămână)
6. Educație plastică(1 ora/săptămână)
7. Educație fizică (2 ore/săptămână)
8. Abilități practice (1 ora/săptămână)
Cum puteam reprezenta grafic materiile studiate? O variantă ar fi ca cea de jos, dar opțiunile sunt practic infinite.
Am apucat în viața asta să prind, în direct, aselenizarea de care nu-mi aduc aminte pentru că eram prea mică, dar pe care, ulterior, am văzut-o de mai multe ori atât singură cât și alături de băieții mei.
Mă tot întreb ce anume s-a petrecut de nu au mai reușit semenii mei să mai repete figura.
Despre teoria conspirației nu cred că are rost să vorbesc pentru că se spulberă farmecul.
Lumea a făcut tot soiul de încercări de a cuceri spațiul și în ciuda tehnologiei atât de avansate iată că nu se poate călători așa cum credeam noi – generația mea- în anul 2000.
De când am sărbătorit intrarea în noul mileniu au trecut 18 ani, despre care știu că au fost foarte comprimați, timp în care s-au făcut tot soiul de încercări de a duce oamenii pe alte planete și de a le coloniza asta pentru că s-ar părea că Pământul nu poate să mai suporte atâta populație pentru multă vreme.
Tot în copilăria mea am aflat că în univers sunt 9 planete, care între timp au rămas 8, una fiind descalificată din această ipostază. Ulterior s-au descoperit nici nu mai știu câte planete, iar despre unele dintre ele s-ar spune că au mediul și atmosfera asemănătoare Pământului, deci s-ar putea locui acolo, numai că trebuie să și reușească să se ajungă acolo.
Cine știe ce evoluție va mai avea cercetarea științifică și cum dintr-o dată acest lucru va fi posibil.
Până atunci, gândul este liber să zboare și să locuiască pe ce planetă dorește, în ce galaxie preferă.
Așa se pot naște poveștile, cele fără de care viața noastră ar fi atât de anostă, încât cred că nici nu s-ar putea trăi.
Cu fiecare prilej pe care-l am de a meșteri planetele, mintea mea intră într-un soi de visare, asta ca să nu spun transă, și încropește tot felul de scenarii în care eu și cei dragi mie zburăm și viețuim cum aici nu se poate.
Nu mă refer la lucruri materiale ci la stări și sentimente pe care nu le pot descrie în cuvinte.
Voi, voi ați visat așa ceva vreodată? Ați călătorit în lumi inedite, ori vă este mai mult decât suficient lumea în care trăiți?
Dimensiunea machetei este de 200cmX100 cm.
Timpul şi spaţiul sunt moduri în care gândim şi nu moduri în care trăim. Albert Einstein
Anul școlar stă să se termine. Materia care a rămas nepredată aleargă spre mințile școlăreilor pentru a nu rămâne nebifată. Nu mai este răgaz pentru aprofundare așa cum nu mai este timp pentru discuții în tihnă. Totul e pe repede-nainte și asta nu e neapărat un lucru bun. Sunt subiecte peste care merită să te apleci și să nu le bruschezi cu graba ta.
Dar cine mai are timp pentru toate astea, mai ales acum când clopoțelul se pregătește și el de vacanță, sunând pentru ultima dată pe 15 iunie?
Nu mai are nimeni timp înafară de unii care cred că educația nu se face contra cronometru ci cu migală, tihnă și bună dispoziție, dar mai ales cu sufletul deschis.
Nu degeaba se spune că profesorul poate împinge un elev în a progresa ori, invers, în a regresa/abandona. El, dascălul, are niște frânghii pe care dacă se pricepe a le mânui, poate transforma niște mârțoage în armăsari care mănâncă jăratic, aidoma celor din poveste.
Până să ajungem la faza asta ne vedem de treaba noastră și căutăm să descoperim frumusețea geografiei așa cum ne pricepem noi. Poate cel mai important este că nu abandonăm în ciuda expresiilor și gesturilor care vin de acolo de unde nu ar trebui să vină.
La geografie s-a ajuns la Rusia, o țară fascinantă și minunată la toate capitolele. Pentru că domnul a cerut copiilor să deseneze pe caiet harta acestei țări și să facă un conspect din carte despre economia ei, am căutat să aduc în fața școlărelului meu o altă abordare, mai completă, care să-i stârnească curiozitatea. Eu am reușit, și cu ajutorul materialelor pregătite am petrecut câteva ceasuri minunate.
Altfel se leagă discuția atunci când mergi firesc, prin toate domeniile, trecând de la unul la altul lin și cu sens.
S-au citit informații din mai multe atlase, s-au extras ideile principale de la fiecare. Începând cu noțiunile principale: granițe, întindere, forme de relief, populație, economie, turism și până la reprezentanții culturii ruse, totul s-a împletit armonios.
Am confecționat și niște fișe pe care școlarul să le completeze pentru ca mai apoi să le atașeze lapbook-ului.
Fondul sonor pe care l-am ales pentru această activitate a fost din mai multe stiluri, dar toate ducându-te cu gândul la subiectul principal: Rusia.
Best of Russian Piano Trios | Tchaikovsky, Rimsky-Korsakov, Borodin, Glinka, Arensky, Taneyev
Ellington/Strayhorn/Tchaikovsky – Nutcracker Suite Act One (1960)
Tchaikovsky – Piano Concerto 1 – B Flat Minor
Am scos matrioștile din dotare și le-am mai înșirat completând amintirile deja existente și pitite în ele.
Nu suntem la prima activitate în care vorbim despre Rusia și istoria ei. Iată ce am mai făcut:
Am zăbovit și pe creația lui Kandinski, poate pentru că pare mai accesibilă pentru mulți dintre noi.
Dacă doriți să vă jucați, puteți accesa Kandinsky workshop, acolo găsind toți pașii necesari. E distractiv și reconfortant în același timp. 🙂
Și așa, am mai reîmprospătat, dar și completat noțiunile despre Rusia. Chiar dacă domnul profesor nu a avut răgaz câteva secunde să se aplece asupra muncii școlarului, copilul a venit încântat acasă pentru că:
– Mama, am dat lucrare și mi-au fost de folos informațiile din activitatea noastră. Mai ales când a venit vorba despre ruble. 🙂
Pe așa o vreme splendidă e păcat să nu vizitezi Italia. E adevărat, doar cu gândul, dar și așa, plăcerea nu dispare ci doar este puțin mai palidă.
Am apucat să vizităm doar Veneția, și mă bucur de acest fapt. Sper să reușim ca nu peste multă vreme să apucăm să ne bucurăm și de celelalte destinații de pe meleagurile Peninsulei Italice.
Pe lângă notițele din caiet, Luca a citit și ceea ce scrie în carte. Preț de șase pagini elevul găsește informația condensată în text, imagini, grafice. O sumedenie de nume proprii, de la orașe la munți și ape, până la mărci de mașini, produse alimentare ori agricole.
După ce toate astea au fost rostite, am apelat la Collins – Atlasul lumii în imagini, un atlas apărut la editura Aquila 93, în anul 1997. E o carte pe care noi o îndrăgim foarte mult și la care am apelat de nenumărate ori.
Am găsit și o fișă pe didactic.ro, pe care vă invit s-o folosiți pentru că e de ajutor.
Am insistat mai mult pe vulcanii din această regiune, pentru că sunt speciali, fiind cei mai vechi vulcani activi din lume.
Printre teoriile legate de originea numelui se numără:
Heracles era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus și al reginei Alcmena din Teba. Zeus mai era știut și ca Huēs (Ὓης). Heracles a fost, de asemenea, știut și ca Huēsou huios (Ὓησου υἱός), „Fiul lui Hues.” Traducând „ου”-ul ca „V” (cum se face de obicei), și celelalte upsilonuri tot cu V (de obicei sunt traduse cu „HY”) și schimbând terminația latinească în „us”, rezultă VESVVIVS – Vesuvius. De la cuvântul Oscan festf ce înseamnă „fum”. De la radicalul proto-indo-european ves- = „munte” (sursa: wikipedia)
Turismul este foarte dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin de importanță europeană. Există și un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupție, dar repus în funcțiune în anul 2004.
Dacă un turist dorește să urce pe vulcan, se poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul Sapiența. O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona). (sursa: wikipedia)
Nu e pentru prima dată când vorbim despre Italia și ne-am adus aminte ce „năzdrăvănii” am mai lucrat când școlărelul era mai mic.
Luna martie a fost o lună în care am vorbit despre apă mai mult ca niciodată. Am avut infinita plăcere de a ține niște ateliere alături de copii iar acest lucru a prilejuit o serie de discuții legate nu doar despre circuitul apei ci și despre tot ce ține de ea, de la grindină și negură la popoarele care suferă de sete.
Interesant a fost faptul că m-am adresat copiilor din locuri diferite, de la cei care provin din familii înstărite la cei care sunt din neam de căldărari, dar care, totuși, își dau odraslele la școală.
Copiii, indiferent de unde provin, sunt curioși. Au un licăr în ochi care-ți spune ce anume îi interesează și ce anume îi incită. Plictiseala nu și-a făcut apariția la aceste întâlniri chiar dacă au mai fost copii care au căscat.
Mi-a plăcut mult și provocarea de a ține aceste ateliere prin prisma faptului că fiecare copil avea așteptări de la mine, nefiind la prima întâlnire.
Din start trebuie să mulțumesc unei mămici, dar și doamnelor învățătoare pentru interesul și determinarea de a cheltui din banii proprii, strict în interesul elevilor lor. Nu e puțin lucru să-ți rupi din bugetul personal numai pentru că pasiunea și harul te fac să cauți altceva.
Faptul că tema e aceeași nu știrbește cu nimic întâlnirile pentru că auditoriul este diferit și interacționează la fel. Am întâlnit copii care nu știau lucruri elementare așa cum am întâlnit copii care erau foarte puși la punct cu detalii la tema discutată. E provocator ca informații elaborate să le transmiți pe înțelesul lor, însă la acest capitol există și în România un fond de carte care te scoate din impas. Trebuie doar să ai cunoștință de existența lui, pentru ca mai apoi să-l poți folosi.
Evident că la tema abordată, experimentele au fost cireașa de pe tort, așa cum și interacțiunea cu macheta s-a dorit a fi individuală. În acest sens am refăcut circuitul apei de câte ori a fost nevoie pentru ca fiecare copil să poată completa macheta.
Nici fișele nu au fost mai prejos, școlarii fiind extrem de interesați de completat, colorat, decupat și lipit.
Când vine vorba de experimente, toți copiii vor ca ele să se desfășoare individual, dar acest lucru nu este posibil datorită numărului mare de participanți. Până apuci să împarți cele necesare trece timpul iar experimentul nu iese așa cum ar trebui. Legat de asta, vreau să vă spun că la experimentul cu gheața, unde au fost cele mai mari rateuri el neavând finalitatea dorită, trebuie ca între momentul în care cubul a fost scos din congelator și până se folosește să nu treacă mai mult de câteva minute. Așa, el începe să se dezghețe și nu se mai prinde ața pentru a-l pescui. Primele două ateliere am avut câte doi copii care au izbutit, dar la al treilea, pentru că frigiderul în care au stat cuburile până le-am folosit și clasa unde am desfășurat activitatea era la o distanță destul de mare a făcut posibil acest deznodământ. Mi-a părut foarte rău însă i-am încurajat pe copii să încerce acasă nefiind necesare cheltuieli mari.
Nici norul în pahar nu a reușit așa cum mi-aș fi dorit, asta pentru că cei mici au mutat capacul, așa aburul risipindu-se în văzduh. Ceva, ceva a ieșit, dar nu spectaculos.
Ploaia în pahar a avut efecte spectaculoase, fiind foarte apreciată de școlari.
Doresc să mă opresc oleacă și asupra machetei. E de mare efect și faptul că înflorește (a se citi completează) în timp ce vorbim, e privită cu interes. Copilul știe că și el a contribuit – personal – la acest fapt.
Evident că nu pot uita Circuitul apei într-o pungă, care a avut același impact asupra școlarilor. S-a lucrat cu drag și nerăbdare de a adăuga apa pentru a completa circuitul.
O lună minunată care a început la Londra, acolo unde am văzut apa formând un circuit perfect și terminându-se aici, pe plaiurile natale, într-o companie de vis.
Imediat ce m-am întors din călătorie, am avut imensa bucurie de ține un atelier alături de o clasă de prichindei. Nu aveau mai mult de 7 ani, fiind în clasa a -I-a. Nu suntem la prima întâlnire, iar pentru astăzi le-am pregătit mai multe experimente, pentru că am vorbit despre Circuitul apei în natură.
Un subiect ofertant ținând cont de faptul că se pot face mai multe experimente, pe care e greu să le rezolvi de unul singur atunci când ai un public format din 23 de copii, unul mai curios ca altul. O problemă ce trebuie rezolvată în cadrul acestor întâlniri, atunci când sunt experimente, este aceea a faptului că cei mici iau totul personal.
Să mă explic: dacă unele dintre experimente am reușit să le fac individual, punând la dispoziție materialul necesar fiecărui elev, la altele acest lucru nu a fost posibil pentru că era nevoie de multă recuzită, drept pentru care am optat pentru a le face pe grupuri. Unii dintre micuți au luat asta personal, experimentul nerealizându-se pe banca lor și au fost nemulțumiți, ba chiar am zărit și câteva lacrimi.
A trebuit să mă opresc pentru a le explica de ce se întâmplă acest lucru și să-i conving de faptul că nu e vorba că la unul țin mai mult și la altul mai puțin.
Dar să revin la începutul activității.
La ora stabilită m-am prezentat cu cele necesare și am început treaba. Copiii au fost extrem de încântați de revedere și am constatat că sunt mai mulți, cu patru, față de ultima întâlnire. După ce am făcut prezentările, le-am spus ce anume vreau să fac și le-am cerut spijinul și ajutorul pentru ca totul să decurgă în bune condiții.
Pentru a face întâlnirea mai atractivă, am confecționat o machetă didactică, una pe care să o poată completa copiii.
Însă înainte de asta am purtat tot soiul de discuții legate de apă, stările ei, cum o protejăm și nu o risipim.
Cum spuneam, harta are toate elementele detașabile, se prind cu velcro, așa putând fi folosită de mai multe ori, de copii diferiți. Practic, am lăsat postamentul și școlarii au venit pe rând pentru a o completa.
A fost necesar să facem acest exercițiu de două ori pentru că doar așa au trecut toți copiii pe la machetă.
Finalul primei ore de întâlnire a fost dedicat completării unor fișe, pe care le-am descărcat de pe internet, folosind limba engleză pentru a veni și în întâmpinarea acestui aspect, de care cei mici au fost foarte încântați. În acest sens, am venit pregătită cu un set de fișe, câte unul pentru fiecare școlar, pentru a evita timpii morți din desfășurarea întâlnirii.
Copiii au avut de completat, decupat, găsit cuvinte ascunse.
Am confecționat o fișă, sub formă de nor, pe care am împărțit-o în trei: pentru fiecare stare de agregare, o bucată. Copiii au decupat norul, au tăiat feliile, iar în interior au scris elemente legate de cerință: evaporare, condensare, precipitații. O atașez, poate veți avea nevoie de ea. Pe dosul acestei foi trebuie lipită altă foaie, de preferat liniată, pentru ca cei mici să scrie mai ușor.
A venit pauza, când elevii au stat ciorchine pe lângă mine, curioși fiind de ceea ce urmează.
La reluarea orei, am efectuat primul experiment: ploaia într-un pahar. Pentru cine încă nu a aflat, într-un pahar de plastic, transparent, se pune un strat de spumă de ras, peste care se picură cerneală albastră. Am fost neinspirată și am ales să iau niște rezerve, iar cernela din ele am scos-o mai greu, ca să nu mai pomenesc de cum arătau mâinile mele după. Însă efectul a fost cel scontat.
Al doilea experiment a fost acela al norului în pahar. Pentru asta am avut nevoie de niște borcane în care s-a pus apă fierbinte, iar pe capacul care a astupat gura borcanului, am pus cuburi de gheață. Problema a fost că niște năzdrăvani au mutat capacele, iar eu până mi-am dat seama, consistența norului format în borcan rămăsese firavă. A fost și ăsta un exercițiu, pentru că așa au văzut și singuri că dacă nu există disciplină și rigoare, experimentele nu ies.
Apoi a urmat primul experiment ce a trebuit făcut de fiecare în parte. Ei, aici s-au schimbat lucrurile!
Numele lui este „Pescuiește fără undiță” iar aici am avut nevoie de câteva cuburi de gheață, o bucată de sfoară, un praf de sare.
Copilul a pus praful de sare pe cub, iar deasupra, bucata de sfoară. A numărat până la 30, iar când a ridicat sfoara, cubul a rămas agățat de ea. 🙂
Pentru că nu au avut răbdare cu număratul, unora nu le-a ieșit, dar eu m-am rugat ca măcar unul dintre ei să reușească, așa demonstrând că este realizabil. Și am avut noroc!
Trebuie să pomenesc de bucuria celor care au ieșit și de supărarea celor care au dat greș? Nu cred că mai este nevoie.
Însă i-am încurajat să încerce și acasă, pentru că e ușor de făcut, nefiind nevoie de ingrediente sofisticate.
Ultimul dintre experimente a fost acela denumit „Circuitul apei într-o pungă”.
Materialele necesare sunt:
o pungă cu zip
un marker
apă colorată
Am rugat copiii să deseneze cu markerul „Circuitul apei”. Am desenat și eu pe tablă, odată cu ei. Și am tot vorbit, așa, ca atunci când faci ceva foarte serios.
Mare impact a avut experimentul în pungă. Atât de mare încât unii dintre ei au reușit să spargă punga, ronțăind-o. Noroc că aveam mai multe la mine și le-am dat să refacă acasă ceea ce au stricat în clasă.
Am plecat cu bucuria de a lăsa în urma multe zâmbete, îmbrățișări, dar mai ales promisiune că voi reveni. Și dacă va fi posibil, voi reveni.
Mulțumesc doamnei Adina!
Mulțumesc doamnei Nicoleta!
În marea de deznădejde pâlpâie o speranță.
Da, a fost o zi în care toată Europa centrală, dar și cea de nord a fost cu termometrele pe minus. Astfel, de la Minsk unde erau -15 grade, la Kiev unde se înregistrau -12, la fel ca și aici, la Varșovia -9 până la Viena -8, bătrânul continent era învăluit într-un aer polar. În partea sudică se înregistrau temperaturi cu plus, ceea ce ne-a făcut să ne dorim să fim acolo. Dar nu-i prima dată când ne dorim asta, mai ales eu. 🙂
O mare parte din școlile din România vor fi închise mâine, cică din cauza gerului și a ninsorilor iar asta m-a dus cu gândul la iernile copilăriei mele, atunci când nu se închidea nici o școală, bașca erau deschise și sâmbătă până-n noapte aproape, chiar dacă zăpada scârțâia din cauza gerului într-un fel pe care n-am cum să-l uit. Țin minte că până la școală număram ferestrele luminate și mă gândeam la oamenii care locuiau dincolo de ele. Se mai auzea și câte un ceas deșteptător pus în câte-o oală, asta pentru ca somnorosul să fie sigur că nu are cum să nu-l audă.
S-au schimbat multe, așa cum e și firesc, dar întrebările nu au cum să nu vină, unele dintre ele negăsindu-și răspuns. Oricum, nimic nu mai e bun din ce era odinioară așa că, să vedem cum este bunul ăsta de acum. Eu una, nu-l prea simt, și ca mine înclin să cred că sunt mai mulți.
În atmosfera călduroasă din casă, am purces la pas prin Europa pentru a da curs cerințelor de la geografie, o materie la care sunt destul de multe icnete.
Domnul profesor a dat o fișă de completat în care au fost mai multe întrebări. Pe o parte cerința era aceea de a scrie țările din Europa, pe o hartă în care erau delimitate granițele și numerotate câteva orașe. Au trebuit parcurse toate țările, aici referindu-mă la Europa Nordică, Estică, Vestică, Centrală și Sudică. Pentru unele nu a fost problemă, numele țărilor cât și capitalelor venind ușor, dar pentru altele au existat ceva nelămuriri ori confuzii.
A fost momentul în care am adus atlasul, pentru a lucra cu ajutorul lui. Ei, s-au schimbat lucrurile!
Însă greul abia urma. La următoarea cerință ne-am prins urechile și mult am mai căutat pentru a ne dumiri. Dacă o să vă întrebați care a fost rezultatul, ei bine, trebuie să aflați că nu am rezolvat integral ceea ce se cerea.
Mai jos, puteți privi ce anume ne-a dat atâtea bătăi de cap. În imaginea respectivă se cerea elevului de clasa a VI-a, să recunoască și noteze unitățile de relief, și elementele de hidrografie, fără a avea trasate granițele țărilor ci doar ceea ce vedeți în imagine. Am mărit imaginea, am mărit și alte hârți de pe internet, dar tot nu am aflat ce este la cifra 6 și 9, și la literele b,c,d,e și j.
Oricum, am petrecut mult timp încercând să rezolvăm această temă, și chiar dacă nu am avut sorți de izbândă 100%, am luat partea bună a lucrului și ne-am bucurat de o recapitulare.
Chiar așa, voi știți ce se ascunde în spatele acelor cifre și numere de pe ultima hartă?
Atmosfera de afară nu s-a schimbat în ultimele zile. A mai nins, iar stratul de zăpadă a rezistat pentru că temperaturile au dorit acest lucru.
Cei care iubesc joaca prin zăpadă au avut cadrul necesar pentru asta, dar eu, ocolesc cât pot. Nu-mi place pentru că suport frigul tot mai greu. Luca a ieșit preț de câteva zeci de minute, dar pentru că a trebuit nu că i-ar fi făcut o plăcere deosebită.
Îmi place iarna s-o privesc de dincolo de fereastră și o consider ca un medic, poate din cauza albului omniprezent ori din cauza senzației de curățenie. Îmi tot spun că temperaturile joase vor distruge o parte din microbii care ne tot pricinuiesc neplăceri, înfundându-ne nasurile și schimbându-ne vocile.
În casă, așa ca pe final de scurtă vacanță, m-am jucat cu Luca pe un planiglob. Nu e prima dată când țopăim pe meridiane și plăcerea nu se diminuează. Subiectele abordate sunt de de fiecare dată altele, asta și pentru că noi suntem la vârste diferite.
Ne-am hotărât să „schimbăm” locul animalelor și să le ducem în locuri nefamiliare lor, analizând cum anume s-ar acomoda, dacă se vor acomoda, ce schimbări ar trebui să sufere organismul lor pentru a rezista.
De ceva vreme, urmărim la Nat Geo Wild o serie de reportaje în care sunt prezentate mutațiile pe care le-au suferit animalele atunci când faliile s-au rupt iar continentele s-au format. Sunt spectaculoase transformările prezentate, ca să nu mai pomenesc de speciile nou formate. Am atașat două dintre multele documentare pe care le-am urmărit și care ne-au ajutat să înțelegem mai bine cum au stat lucrurile și cât de mult timp a trebuit să treacă pentru ca unele specii să sufere aceste transformări ajungând la forma de azi.
Spuneam că am mai hoinărit pe planiglob și cum am făcut asta, puteți urmări accesând linkul de mai jos.
Ne luptăm cu proiectele acestea cu o determinare greu de înțeles. După ce până acum, de când a început anul școlar, a auzit de multe ori remarci de genul:
– Aaa, nu tu ai făcut proiectul, ci mă-ta!
am ajuns la concluzia că sunt momente în care nu e suficient să fii civilizat și să-ți vezi de treabă asta pentru că trebuie, cumva, să aduci lucrurile pe făgașul lor normal.
Comportamentul adulților pigmentat cu „drăgălășeniile” colegilor, te demotivează atât de tare că trebuie să turezi motoarele la maxim pentru a reveni pe făgașul normal. Iar în ceea ce privește un copil aflat în complicata preadolescență, e și mai greu de gestionat.
Și pentru că acest copil nu este al nimănui, am găsit de cuviință să intervin până nu aluneca prea tare pe tobogan.
După „eșecul” proiectului de la istorie, despre care am scris aici, Luca a rostit, răspicat, că din acest moment nu mai face nici un proiect. De nici un fel!
Dar după ce furia s-a așezat și a fost altfel privită, i-am explicat că nu le face pentru nimeni ci strict pentru el. Că cel câștigat este el și nimeni altul iar ceea ce învață în timp ce le meșterește, nu-i poate lua nimeni din cap.
Nimeni… nimeni… nimeni… .
Și totuși, lucrurile nu au rămas așa.
Am avut eu răbdarea de a face de așa natură încât l-am prins iar în joc. E mai greu până intră pentru că mai apoi nu-l poți opri.
Ocazia n-a întârziat să apară iar subiectul era atât de ofertant încât totul s-a transformat în ceva foarte frumos. Și a avut și rol de pansament, până la final.
Se cerea la geografie un proiect despre Europa, forme de relief dar și climă, vegetație și faună. Două săptămâni a tot lucrat la el asta pentru că mai sunt și teme de făcut dar și alte cele.
Pentru a comprima informațiile despre zonele de climă, vegetație și faună, am confecționat niște fișe pe care copilul le-a completat. Dacă le doriți, le-am atașat mai jos.
Pentru ca proiectul să fie complet, am confecționat o hartă a Europei pe care am evidențiat formele de relief. Aici, munții au reprezentat piesa de rezistență pentru că i-am făcut în relief. Nu este pentru prima dată când am lucrat cu Luca folosind această tehnică, dar acum, mai mult ca dățile trecute, implicarea lui a fost muuult mai mare. E adevărat că l-am ajutat dar asta nu înseamnă că am făcut eu proiectul.
După ce s-a făcut conturul pe placa de polistiren, conturul formelor de relief din continentul nostru, s-a trecut la „ridicarea” munților. Câteva ore bune au trecut până au crescut și multe povești au auzit.
După ce am așteptat până a doua zi, pe înserat a început pictatul planșei.
Pe jos sau la birou, harta prindea contur și devenea tot mai frumoasă. A durat și această etapă câteva zile. Dar a meritat.
După ce a fost conturat totul s-a făcut următorul pas: acela al etichetării formelor de relief. Pentru a fi plăcut vizual, aceste etichete au fost sub formă de steguleț iar școlarul a completat cele mai importante repere: munții, podișurile, câmpiile, vulcanii.
Cu harta Europei în față, a identificat fiecare loc, l-a marcat dar am și discutat despre. De neuitat aceste dialoguri. S-a completat legenda și s-au fixat zonele de climă și totul a fost gata.
Astăzi, am dus eu proiectul înainte de ora de geografie. Am dorit a face acest lucru pentru că am vrut să lămuresc anumite aspecte legate de proiecte, cu colegii lui. Am informat diriginta de intenția mea, iar ea a stat cu mine, câteva minute din pauza mare, pentru a fi părtașă la rostirile mele.
Ce-am avut de spus?
În primul rând am rugat copiii ca înainte de a emite judecăți de valoare să se informeze cum stau lucrurile, asta pentru a nu fi într-o eroare.
Apoi i-am întrebat pe cei care au lucrat alături de Luca – nu puțini de-a lungul timpului -, cu diferite ocazii, dacă au făcut-o ei sau eu.
Le-am amintit că nimeni nu i-a ales pentru a face parte din clasa asta și dacă tot sunt în această formulă, ar trebui să se tolereze. Nu să se iubească ori adore. Doar să se respecte!
Le-am mai spus că un copil, neavând pârghiile materiale necesare are nevoie de ajutorul financiar al părinților, în speță de materialele cu care să faci proiectele. Și i-am mai rugat să nu acuze pe nimeni dacă acasă nu au parte de atenția pe care și-ar dori-o. Acolo nu mai poate interveni nimeni ci stă doar în puterea lor să ceară ajutor și sprijin.
Totul a durat câteva minute, după care le-am mulțumit și am plecat.
Ca fiecare dintre noi și copiii au nevoie, la un moment dat, de aprecierea semenilor lor. Ori dacă ea nu există, din varii motive, măcar să lipsească hărțuiala și bătaia de joc legată de munca ta. E greu de dus și e demotivantă. Mai ales când știi cât ți-a trebuit s-o duci la bun sfârșit.
După ce s-a întors de la școală, am văzut că este bine. Domnul s-a aplecat peste proiectul lui, făcându-i și o observație extrem de binevenită ( munții Alpi trebuie să fie cei mai înalți). A dat lucrare de control iar multe din întrebările de acolo își aveau răspunsul pe proiectul lui, așadar a știut. Rămâne ca mâine să iau macheta acasă pentru a remedia această greșeală și de a mai înălța Alpii.
Oricum, știu că în mintea lui munții, câmpiile, podișurile și vulcanii din Europa sunt la loc sigur iar în suflet e calm și siguranță. E nevoie de atât de puțin, zău așa!
