S-a încheiat sejurul nostru la Balcic. De data aceasta, în doi. După șase ani în care am fost trei, tăcerea celui de-al treilea ne-a însoțit la fiecare pas. Bogdan, cel care a fost soț și tată, a plecat din lumea aceasta, lăsând în urmă un gol și două inimi care încearcă, fiecare în felul ei, să continue.
Noi doi am mers mai departe. Așa cum ne-am priceput, cu pași nesiguri, cu dureri tăcute și speranțe fragile, cu frustrări și cu enervări. Am continuat să căutăm sens, să păstrăm vie legătura cu ceea ce a fost, fără să uităm cine suntem și cine am fost alături de el.
Balcicul, cu hotelul Ahilea, cu plaja, cu Grădina Botanică și liniștea de la Castelul Reginei Maria, nu e doar o destinație. Pentru noi, e un altar al amintirilor. Un spațiu sacru în care ne reîntoarcem, an de an, ca să ne adunăm fragmentele, să ne regăsim și să ne amintim cât de mult am trăit împreună.
Șapte ani… Șapte veri în care Balcicul ne-a fost martor. Șapte ani sunt de-ajuns pentru ca un loc să devină o parte din tine. O fereastră către ceea ce ai iubit, către ce ai pierdut și către ce mai poți păstra în suflet.
Poate că timpul nu vindecă tot, dar ne învață să purtăm durerea altfel — mai blând, mai adânc, dar și mai demn. Ne învață că absențele nu sunt doar goluri, ci spații sacre unde iubirea continuă să respire.
Balcic a fost și rămâne pentru noi acel loc în care memoria nu doare, ci mângâie. Unde tristețea se împletește cu recunoștința. Aici, în fiecare colț de grădină, în fiecare val care atinge țărmul, ni se reamintește că am avut norocul să trăim ceva frumos.
În doi sau în trei, cu lacrimi sau cu zâmbete, viața merge mai departe. Și poate nu o facem perfect, dar o facem cu iubire. Iar Balcicul — cu tăcerea lui albastră și amintirile lui care nu ruginesc — rămâne un punct fix într-o lume care se schimbă mereu.
Ne întoarcem acolo ca la o rugăciune. Și plecăm de fiecare dată cu inima un pic mai plină.
