M-am întors acasă după o întâlnire tăcută și intensă cu Balcicul. Acolo am fost doar noi doi: eu și fiul meu, încercând să închidem un cerc care, ani de zile, a fost complet — mamă, tată și copil. Dar plecarea tatălui din această lume ne-a forțat să redesenăm contururile vieților noastre. De atunci ne străduim să ne înțelegem ca o nouă formulă: doi în loc de trei. O relație care se cere reîncepută, cu răbdare și cu durere tăcută.
Pe drumul de întoarcere, ne-am oprit în Brașov, la prietenii noștri dragi. Anul viitor se fac 18 ani de când ne știm — o prietenie care va împlini majoratul, cu toate trecerile ei: unii au venit pe drum, alții au plecat. Ne-am schimbat, cumva inevitabil. Copiii noștri, cândva mici și lipiți de noi, sunt azi adulți cu drumuri proprii. Noi, deși tot împreună, nu mai suntem aceiași. Dar timpul, oricât de scurt a fost, a fost de preț. Pentru suflet, a fost mult.
Am ajuns din nou acasă, acolo unde mă așteaptă alte griji, cele care nu țin cont nici de călătorii, nici de dor. Aici îmi consum toată energia, uneori până la ultima picătură. Știu că totul e, într-un fel, o alegere. Dar deocamdată, asta pot. Asta este limita puterii mele.
Și chiar dacă mă simt adesea copleșită, știu că în mine arde dorința de a fi de folos, de a face bine. Cât va costa asta pe termen lung, nu știu încă. Dar știu că e prețul pe care sunt dispusă să-l plătesc pentru a rămâne în lumină, chiar și atunci când umbrele apasă greu.
Poate că, în esență, nu închidem niciodată cu adevărat cercurile. Poate doar învățăm să trăim cu ele incomplete, găsind frumusețe în ceea ce a fost, și curaj în ceea ce continuă. Călătoriile nu ne oferă întotdeauna răspunsuri, dar ne dau timp. Timp să simțim, să ne aducem aminte, să fim împreună, chiar și pentru puțin.
Iar uneori, acel „puțin” e tot ce avem nevoie pentru a merge mai departe.
