Ca să ajungi de la hotelul Ahilea la Marea Neagră, ai două variante. Una este drumul asfaltat, lung și banal. Cealaltă — o scurtătură. 136 de trepte de piatră, înguste și abrupte, care te coboară, parcă într-o altă lume, până la țărmul sălbatic al mării de la Balcic.
La prima noastră vacanță aici, nu le-am dat prea mare atenție. Preferam piscina, confortul. Scările erau un efort inutil. Poate le-am coborât o dată, cel mult de două ori, iar în rest foloseam mașina. Dar anii au trecut, Luca a crescut, iar noi am început să alegem tot mai des această potecă tăcută de piatră, cel mai adesea dimineața, când trupul era mai odihnit și inima mai deschisă.
La început m-au cucerit: un tunel de verdeață neîmblânzită, o lume ascunsă în frunziș, unde păsările și reptilele mici se mișcau cu grația firească a locului lor. Era o magie acolo — un colț de Narnia, nefardat, murdar pe alocuri de nepăsarea oamenilor, dar totuși viu și misterios.
Ani la rând am coborât pe aici, mai ales eu și Luca. Bogdan, soțul meu și tatăl lui, venea doar uneori. Urcarea era prea grea pentru inima lui fragilă, iar noi îi înțelegeam ezitarea. 120 de bătăi pe minut nu sunt o joacă pentru un cardiac.
Acum… acum urc și cobor aceleași trepte cu o altă intensitate. Anul acesta le-am străbătut și de patru ori pe zi. Nu mai este acel mister al naturii sălbatice, totul pare mai domesticit. Și totuși, ceva mă cheamă mereu înapoi. Poate e nevoia de a retrăi, de a păstra legătura cu ceva ce nu mai este, dar care continuă să existe în mine.
Când cobor, gândurile se întorc fără să le chem: văd din nou mâinile mele cărând jucării, prosoape, gustări pentru plajă. Îl aud pe Luca mic, râzând și vorbind întruna, și-l aud și pe Bogdan, atent, mereu cu grija să nu alunece cineva pe pietrele acelea nesigure. Sunt acolo toți, vii, în mine, între frunzele care foșnesc la fel ca atunci.
Când urc, îmi pun muzică, poate să-mi păcălesc respirația sau poate să-mi țin gândurile în frâu. Primele 50 de trepte le urc cântând. Apoi, vocea mi se stinge, respirația devine grea. Nu, nu sunt bolnavă. Am făcut analizele, inima e în regulă, kilogramele-s la limită, dar în suflul scurt nu e doar oboseală — e și greutatea amintirilor, urcușul vieții în sine.
Mâine plecăm. După micul dejun, ne vom lua rămas bun. Dar până atunci mai e timp pentru o ultimă coborâre. Cine știe? Poate chiar ultima.
Și totuși… cum să pleci fără să mai treci o dată prin acel tunel dintre lumi? Unde fiecare pas e un ecou, o rugă, o amintire.
Treptele nu sunt doar o scurtătură spre mare. Ele sunt o scară între lumi. Între confortul zilei de azi și emoția neșlefuită a trecutului. Între pierdere și memorie. Urcându-le, simt că mai rămâne ceva viu din ce a fost. Coborând, mă întorc în timp, acolo unde fiecare pas avea alt sens. Repet drumul nu din oboseală, ci dintr-o nevoie profundă de a ține vie legătura cu ce am iubit — și cu ce am pierdut.
