Dimineață devreme, la ora 5:30, eram deja pe drum, îndreptându-ne spre Balcic. A fost ca de atâtea ori în ultimii ani – șapte, mai precis – o plecare cu emoție și așteptare. Doar că anul trecut n-am mai ajuns, pentru că 2024 a rupt, odată cu moartea soțului meu, firul obișnuinței. A fost ca și cum viața s-ar fi oprit din a mai curge liniștit în direcția cunoscută.
Am venit aici de atâtea ori, noi trei – eu, el și Luca – pentru că Răzvan era deja plecat de câțiva ani. Același hotel, Ahilea, aceeași cameră cu vedere la mare, aceeași liniște care ne făcea bine. Totul se potrivea cu gustul nostru: curățenie, atmosferă calmă, un sentiment de acasă departe de casă.
Anul acesta însă, eu și Luca am simțit că trebuie să ne întoarcem. Că locul acesta n-avea voie să rămână suspendat în tăcerea pierderii. Ca și cum, pentru a putea merge mai departe, era nevoie să revenim acolo unde, cândva, ne-am simțit întregi. Am simțit amândoi că trebuie să închidem cercul.
Drumul a fost bun, lipsit de probleme, deși RO-Alert-ul a sunat în fiecare județ.
Eu am condus tot timpul pentru că Luca nu are permis însă am făcut atât de multe drumuri la viața mea că nu despre asta era vorba. Poate că și asta a fost o parte din vindecare. Nu am mai mers noaptea, așa cum obișnuiam, dar nu a fost nevoie să-i explic de ce. A înțeles.
— Mama, și tu simți că tata e aici cu noi? m-a întrebat la un moment dat.
Și da, l-am simțit. Nu doar în gesturi sau amintiri, ci în felul în care tăcerea dintre noi se umplea cu o prezență blândă, cunoscută.
La Balcic, ne-a întâmpinat Natalia, gazda noastră de ani de zile. S-a bucurat să ne revadă, dar în ochii ei se citea și tristețea. Suntem mai puțini. Ne-a oferit o cameră frumoasă, luminoasă, cu vedere la mare – și același loc de parcare ca în alți ani.
Stațiunea e pustie, restaurantele goale, unele închise de tot. Marea e neașteptat de caldă, dar încărcată de alge grele, răspândind un miros apăsător.
Drumul de la hotel până la apă mării e mai curat – vegetația tăiată, misterul cunoscut de noi cândva s-a risipit. Și totuși, în ciuda tuturor acestor schimbări, noi am simțit altceva.
E o stare pe care cei din jur n-o pot înțelege. E durerea discretă, tăcută, a unei absențe care plutește peste tot. E povestea a trei oameni care azi se văd doi.
Dincolo de Balcic, viața mea e complicată, un amestec de începuturi și sfârșituri, de dor și reconstruire. Dar acest loc avea nevoie să fie revizitat. Avea nevoie să se transforme dintr-un loc al dorului într-un loc al regăsirii.
Pentru că Luca nu este doar fiul meu, ci și fiul lui. Un fiu pe care soțul meu l-a iubit profund, sincer, așa cum a știut și cum s-a priceput. Iar acum, știu că el ne vede. Ne simte. Și e liniștit că ne-am întors.
Uneori, a închide cercul nu înseamnă a uita. Ci a accepta că povestea poate continua altfel. Cu lacrimi și zâmbete deopotrivă. Cu doi oameni care duc mai departe ceea ce trei au clădit împreună.
