Ziua a început devreme, pe la 5:30, când am ieșit tiptil din camera de hotel. Luca dormea încă, cufundat în visele copilăriei lui târzii, așa că am plecat singură să caut răsăritul. Aici, în Balcic, răsăritul se lasă așteptat mai mult — o stâncă se încăpățânează să stea între soare și ochii mei, punând întunericul la prelungire.
Pe faleză era pustiu. Atât de pustiu încât, de nu s-ar fi certat valurile cu pietrele de pe margine, tăcerea mi-ar fi țiuit ascuțit în urechi. Dar acest pustiu are o frumusețe aparte — dezbrăcat de zgomotul lumii, fiecare ființă își capătă contur și greutate. Păsările, de exemplu, păreau că joacă într-un spectacol neîntrerupt. Zborul lor, hrănirea, grija pentru pui… toate mi s-au părut lecții vii, simple și totodată adânci. Cele care-și întind aripile la soare, pentru a se usca, m-au fermecat. Au în ele o înțelepciune fără cuvinte.
Am rătăcit un timp, privind cum se trezește locul. Magazinele se adunau încet pentru o nouă zi, cafenelele începeau să pulseze sub râșnițele lor, împrăștiind în aer promisiunea lichidă a trezirii. Portul plutea tăcut, aproape solemn, iar prețurile — afișate ici-colo, uneori insistent — nu mai contau atât de mult. Când știi cât poți și cât nu mai poți, etichetele devin doar detalii.
La 8 m-am întors în cameră. Luca era pregătit de mic dejun. Și totuși, nu mai era cum știam. În loc de agitația caldă de altădată, am găsit o liniște suspectă și platouri care parcă vorbeau altă limbă — una a austerității. Ca să nu fiu prea aspră, poate că era doar o formă de reținere. Dar am avut norocul să avem cu noi „Fericirea”. A venit cu portocaliu cald și a colorat totul, simplu și firesc.
Marea de azi a fost diferită de cea de ieri. Mai răcoroasă, mai sănătoasă, parcă. Senzația de apă caldă din ziua anterioară părea ca marea e bolnavă, are febră. Azi, valurile au fost mai curate, mai prietenoase, iar algele, mai puține. Ne-am bucurat. Ne-am scufundat în apă, în cărți, în povești și frânturi din viețile altora, trăite la soare. Un melanj multicultural: turci zgomotoși, ruși veseli, români discreți. Fiecare cu lumea lui.
După-amiaza ne-a găsit pe lângă piscină, nu în ea. Nici eu, nici Luca n-am simțit chemarea apei. Barul era pe avarie și el, iar barmanița părea să joace jocul dispariției. Eu citesc o carte în care protagonista bea cu poftă — bere cu sake. Mi-a transmis ceva din dorul ei de gusturi amestecate, așa că am ales un gin tonic, pe care l-am împărțit cu Luca. Era rece, cu multă gheață și lime, și într-un fel aparte, aproape tandru.
Seara ne-a prins la un restaurant cocoțat deasupra mării. Priveliștea și atmosfera au fost de poveste. Am mâncat puțin — mereu mi se par porțiile prea mari — dar suficient cât să-mi amintesc iar că nu tot ce e mult e și potrivit. A fost gustos, da, și mai scump decât ieri, dar cu sens. Iar după masă, un digestiv, ca să fie bine. Cei de vârsta mea știu.
Plimbarea de seară pe faleză a spulberat senzația de părăsire. Era mai multă lume, un pic de viață, un pic de zgomot, dar fără să deranjeze. Doar o vibrație ușoară, de apartenență.
Și totuși, ceva e altfel. E un fel de gol care nu vine doar din loc, ci și din noi. Am îmbătrânit. Luca a crescut. Suntem o altă echipă. Iar locurile cunoscute capătă alte fețe atunci când ne schimbăm noi înșine. E un amestec de melancolie și resemnare, dar și de recunoștință.
A fost o zi în care mi-am odihnit trupul, dar mintea a hălăduit liberă, nestingherită. Și poate că asta e tot ce putem cere, uneori: o liniște care să ne țină în echilibru și natura, în simplitatea ei, care ne arată mereu calea — fără vorbe, fără efort, doar fiind acolo.
