Încă o dimineață în care ceasul n-a mai fost dușmanul meu. M-am trezit mai târziu cu un sfert de oră – 5:45 în loc de 5:30 – și lumea părea deja să fi tras o cortină grea peste zumzetul care altădată îmi ținea companie. Pustietatea era mai adâncă, liniștea mai densă. Noroc cu natura. Doar ea știe să susțină un spectacol discret, fără să ceară aplauze. Cerul era copleșit de nori, dar un portocaliu timid se strecura printre ei, ca o promisiune nerostită.
Pe alei – rare prezențe, în vitrine – magazine abia trezite, iar senzațiile – mai crude, mai personale.
Micul dejun, la fel de frugal ca ieri. Dar nu contează ce pui în farfurie când sufletul e cel care se hrănește. În astfel de dimineți, fizicul pare decor, iar emoția – personajul principal.
Am plecat spre plajă, deși norii continuau să-și țină strâns la piept soarele. Nisipul era rece și gol, iar marea – o oglindă sinceră. M-a atins profund imaginea unui cuplu în vârstă, amândoi purtători de neputințe. El a încercat să se ridice, ea l-a sprijinit, și mai târziu, la plecare, el a întins mâna să o ajute să urce pe pietre. Erau doi oameni care nu mai puteau totul, dar puteau împreună. Le-am oferit ajutorul meu. A fost un gest simplu, dar cu o încărcătură imensă. Parcă și cerul s-a oprit pentru o clipă.
După-amiaza a fost una domestică, în felul acela blând: duș după plajă, o gustare simplă și somnul acela greu, dulce, care vine doar după o zi în care ai lăsat sufletul să respire.
Pe la ora 16 am coborât la piscină. Pustietatea plutea și aici, dar de data asta avea altă formă – câțiva pescăruși ocupaseră piscina mică, într-un fel de ritual care părea să sfideze granițele dintre lumi. M-am întrebat, ca în joacă, dacă nu cumva noi suntem cei care am invadat teritoriul lor. Și poate că e timpul să învățăm din liniștea lor.
Am încercat să mă agăț de o carte nouă, dar n-am găsit cârligul. Poate mâine. Știu că sunt într-un procent mic – doar 4% dintre români cumpără lunar o carte. Tristă statistică, dar poate și un privilegiu.
Seara ne-a adus din nou la Bistro Kestena. Dimineață, o tânără care lucrează acolo ne întrebase când revenim. Ne-a întrebat și de Bogdan. I-am spus, simplu, că el a murit. Și în răspunsul ei nespus am simțit ceva profund. E greu de explicat cum te răscolește o întrebare venită de la cineva care nu ți-a fost apropiat, dar care a păstrat amintirea. Îți amintește că durerea ta există și în afara ta.
Am mâncat cu noduri în gât, dar cu sufletul plin. O altă bucată din cerc s-a închis. Și mă simt împăcată. Pentru că știu că trebuie să fac asta. Și pentru că pot.
Mâine vom merge la Grădina Botanică și la Castelul Reginei Maria. O altă etapă, o altă rană care trebuie atinsă blând.
E bine că pot. Cum ar fi fost dacă n-aș fi putut?
Doliul e un drum personal, pe care îl parcurgi în ritmul tău. E diferit de la om la om, de la familie la familie. Nu se măsoară în timp, ci în pași mici, în gesturi, în tăceri. Important e să mergem mai departe. Pentru că uneori, a merge mai departe este singura formă de iubire pe care o mai putem oferi celui care a plecat.
