Tocmai ce-am citit că ziua aceasta de întâi mai a fost cea mai rece din ultimele cinci decenii. Și, într-un fel greu de ignorat, frigul acela s-a simțit și aici — nu doar în aer, ci parcă și în ritmul orașului.
Am ieșit de câteva ori afară, în reprize scurte, ca și cum testam limitele zilei. Pe la ora trei, m-am dus la stadion și am făcut câteva ture, după o dimineață în care m-am pierdut printre machete și detalii migăloase. Apoi, cum promisesem cu o zi înainte, am ieșit la cumpărături cu sora mea — o ieșire simplă, fără grabă, cu gesturi obișnuite.
M-am întors acasă, am mai stat puțin, apoi am ieșit din nou. Nu pentru alergat de data asta, ci pentru mers, un mers constant, liniștit, care a adunat, fără să-mi dau seama, aproape 18.000 de pași și undeva la 900 de calorii consumate.
Dimineața începuse cu un mic dejun mai bogat, dar ziua s-a așezat altfel. Am rămas cu o salată simplă, cu brânză telemea desărată și ton — o combinație care, surprinzător, a fost suficientă. Corpul a fost în regulă, stomacul liniștit, ca și cum ar fi înțeles ritmul zilei fără să ceară mai mult.
Și, poate cel mai mult, mi-au rămas în minte imaginile. Meri înfloriți, aproape fragili în frigul acela încăpățânat. Meri sălbatici, cireși în floare, și un gard peste care se revărsa o plantă în nuanțe diferite de verde, ca o mică declarație de rezistență.
M-am gândit atunci cât de tăcută și sigură e puterea plantelor. În ciuda frigului, în ciuda schimbărilor, ele merg mai departe.
La fel și jardiniera mea. Semințe cumpărate cu ani în urmă, pe vremea când Luca era mai mic, au prins viață acum. Le-am mutat când afară, când înăuntru, păcălit de câte un soare grăbit, speriat apoi de frigul serii. Și totuși, au răsărit toate. Florile nu au apărut încă, dar viața e acolo, vizibilă, încăpățânată.
Orașul, în schimb, părea gol. Neobișnuit de gol pentru o zi de întâi mai.
A fost o zi săracă în zgomot și agitație, dar plină de detalii mici, aproape invizibile — o zi care nu a impresionat, dar care a rămas.
