O, floare de iris, născută din lacrima cerului și sărutul pământului, tu ești regina tăcută a grădinilor visătoare, cu petalele tale catifelate ca aripile unui fluture de amurg. În tine se adună toate culorile speranței – albastru de safir, violet imperial, galben de soare domolit – ca o pictură divină lăsată în dar lumii muritoare.
Tu nu ești o simplă floare, ci o elegie înmiresmată scrisă de vânt, un cântec mut al începutului de vară. Tulpina ta mlădioasă, asemenea unei coloane de cristal, poartă cu mândrie greutatea unei nobleți fără timp. Petalele tale par broderii ale zorilor, cusute cu fire de lumină și răbdare cerească.
Când te privesc, iris minunat, parcă zăresc în tine privirea melancolică a unei muze uitate, cu ochii adânci și limpezi ca izvoarele sfinte. Ești o flacără de liniște, o metaforă a grației, o pasăre nemișcată ce își cântă frumusețea în tăcere.
Între flori, ești un vis de cristal – fragil, dar nemuritor în amintire. Ești comoara grădinii, sufletul ei liric, o stea căzută în iarba udă, aducând cu tine farmecul veșniciei în trecerea efemeră a unei clipe.
O, floare de iris, să-ți rămână parfumul în vânt și chipul în gândurile poeților, căci tu nu te ofilești în uitare, ci înflorești veșnic în paginile sufletului.
