Astăzi a fost o zi cu rădăcini adânci și ramuri întinse – o zi în care timpul a curs ca o apă limpede, reflectând în luciul ei chipuri dragi, pagini de carte și fire de iarbă umezite de ploaie trecută.
Dimineața a început în șoapte și gânduri împărtășite. Devreme, când orașul abia clipise spre trezie, am deschis paginile lui Dorian Gray, iar lectura în tandem a transformat cuvintele lui Oscar Wilde într-o muzică de cameră pentru suflet. Între fraze sclipitoare și introspecții adânci, dimineața s-a desfășurat ca o catifea gri-albăstruie, purtând promisiunea unei zile cu trăiri înalte.
– Nu există ceva numit influență bună, domnule Gray. Toate tipurile de influențe sunt imorale – imorale din punct de vedere științific.
– De ce?
– Pentru că a influența pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet. Cel influențat nu mai gândește cu propriile lui gânduri și nu mai arde cu propriile pasiuni. Pentru el virtuțile nu mai sunt reale. Păcatele, dacă există într-adevăr păcate, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor care joacă un rol ce nu a fost scris pentru el. Scopul vieții e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi într-un mod perfect – iată pentru ce suntem aici, pe pământ, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei înșiși. Au uitat suprema datorie, datoria față de sine.
La prânz, soarele s-a revărsat ca o limbă de foc peste străzi, peste haine, peste amintiri. Căldura, pe care eu o îmbrățișez cu bucurie, își înfigea degetele fierbinți în lumea din jur, dar nu toți o puteau primi cu aceeași iubire. În acel miez de zi fierbinte, pașii m-au purtat spre un loc al tăcerii – o înmormântare. Dar nu orice înmormântare, ci una grea de dor, căci plecase o persoană tare, tare dragă, iar plecarea ei a lăsat un gol pe care nici cuvintele, nici lacrimile nu îl pot umple cu adevărat. A fost un rămas-bun cu sufletul în genunchi.
După prânz, am revenit printre zâmbete și voci cristaline: copiii. Lucrul alături de ei – acești mici arhitecți ai curiozității și mirării – mi-a umplut din nou inima, ca o apă curată care se varsă peste o crăpătură. Energia lor, jocurile, întrebările – toate ți-au redat un sens luminos, acel „frumos” care nu se lasă descris, dar care se simte până în oase. Experimentele pe care mă strădui să le aduc în atenția lor merită tot efortul, iar atunci când mai sunt și rezultate, adică experimentele ies, e și mai mare bucuria. A lor, a mea, a tuturor.
Seara s-a lăsat ca o mângâiere de catifea verde, și pașii mei au căutat natura. Într-o lumină caldă, obosită, am descoperit fragii – mici comori roșii, întârziate anul acesta din pricina ploilor capricioase. Gustul lor, între dulce și sălbatic, a fost ca un secret spus doar celor care știu să asculte cu adevărat foșnetul frunzelor.
Și când întunericul a învăluit lumea, m-am întors iar la lectură, în cercul meu de tihnă. Dorian Gray mi-a deschis din nou porțile frumuseții și vanității, dar de data aceasta nu va fi singur – i se va alătura Lexic de familie al Nataliei Ginzburg, cu vocea ei caldă și melancolică, aducând alt soi de intimitate, de viață domestică plină de sensuri tăcute.
A fost o zi între două cărți și două lumi – una care pleacă și una care rămâne, una care doare și alta care împlinește. O zi în care am mers, am citit, am plâns, am zâmbit și am gustat din plin tot ce înseamnă a fi viu.
