Lexic de familie nu este doar o carte despre amintiri sau despre viața unei familii evreiești din Torino în anii interbelici și în timpul războiului — este, mai ales, o pledoarie pentru memorie, pentru limbajul intim care leagă oamenii dincolo de fapte, idei și timp. Natalia Ginzburg scrie cu o sinceritate dezarmantă, un ton aparent rece, obiectiv, dar sub care clocotește o durere surdă și o tandrețe reținută.
Aceasta nu e o carte care plânge sau se plânge, ci una care amintește cu tenacitate, care păstrează vie flacăra unor voci, a unor expresii, a unor ticuri verbale ce construiesc un univers afectiv inconfundabil. Titlul nu e întâmplător — lexicul familiei Levi devine o formă de supraviețuire, o memorie afectivă a unei lumi fragile, în pragul destrămării.
Tatăl, Giuseppe Levi, este una dintre cele mai pregnante și fascinante figuri ale romanului. Este un personaj copleșitor, dominator, contradictoriu — un om de știință reputat, dar incapabil de empatie. Strigă aproape tot timpul, cu o furie greu de înțeles la început. Nu urlă doar din nemulțumire, ci parcă dintr-o nevoie profundă de a exista, de a-și marca prezența într-o lume care îi scapă.
Este brutal în exprimare, denigrator față de tot ce nu se încadrează în viziunea lui rigidă. Își insultă familia în moduri care ar părea de neiertat în alte circumstanțe. Îi face pe copii „imbecili” și pe mama „o vacă”, fără vreun dram de umor. Dar în această brutalitate există, paradoxal, o formă de coerență — e felul lui de a iubi, de a își exprima anxietatea față de lume, față de moarte, față de fragilitatea celor dragi.
Nu este un tată cald, dar e un tată viu, frenetic, care se încăpățânează să trăiască și să impună sens într-o lume lipsită de logică.
În contrapunct cu figura paternă, mama este aproape spectrul unei prezențe. Ea există în surdină, într-o blândețe care uneori frizează naivitatea. Se entuziasmează ușor, are o imaginație vie, dar trăiește într-un univers propriu, în care realitatea pare atenuată, filtrată printr-o oglindă caldă. Nu se opune tatălui, nu ripostează, ci pare că îl lasă să urle în gol, protejând un spațiu interior inviolabil.
Această mamă visătoare este un fel de ancoră emoțională, dar una invizibilă. Deși pare absentă, ea este, în fond, liantul nevăzut al familiei. În felul ei discret, creează o atmosferă de permisivitate, în care copiii pot respira și crește, în ciuda tiraniei tatălui.
Cartea urmărește viața familiei Levi pe parcursul mai multor ani, de la copilăria autoarei până la perioada postbelică. În acest interval, fiecare membru al familiei își urmează propriul drum, în moduri adesea marcate de tragedie.
Frații Nataliei, unii deveniți militanți antifasciști, sunt arestați, exilați, unii pier în război. Natalia însăși traversează o căsnicie cu un om fragil, Leone Ginzburg, care moare în închisoare, lăsând-o singură cu trei copii.
Tot acest parcurs este povestit fără patetism, dar cu o profunzime emoțională tulburătoare. Personalitățile membrilor familiei sunt schițate din gesturi, din replici, din amintiri banale, și tocmai această simplitate le conferă veridicitate și forță.
„Lexic de familie” este o carte despre zgomotul vieții și despre tăcerea morții. Despre cum un tată care urlă devine, în amintire, un monument de neclintit. Despre cum o mamă absentă devine un refugiu tainic.
Este o carte despre limbajul afectiv, despre cum, dincolo de durere, exil, moarte, rămân cuvintele — acele replici absurde, ridicole, scandate obsesiv în sânul unei familii, dar care devin totemuri ale supraviețuirii emoționale.
Natalia Ginzburg nu-și iartă familia, dar nici nu o judecă. O păstrează vie. O înțelege prin limbaj. Și ne arată, cu o blândețe sfâșietoare, că iubirea nu e întotdeauna caldă sau liniștită — dar e întotdeauna acolo, în cuvintele care rămân.
