Prin 2014 primeam de la prietena mea, Alina, această carte care s-a așezat cuminte în biblioteca mea, dându-i când și când târcoale fără a mă apleca așa cum se cuvine peste ea. Iată că, la aproape zece ani distanță, în această vară toridă, m-am putut delecta luând-o cu mine pe tăpșanul lecturilor mele.
Casele vieţilor noastre, un proiect editorial aparte, a fost inițiat de arhitectul Gabriela Tabacu și a apărut la prestigioasa Editură Humanitas. Cartea reuneşte în paginile sale nume celebre ale elitei societății contemporane, îndemnate să zidească, să reconstituie din amintiri și nostalgii Casa, acest spațiu sacru al vieții. Prefața volumului este semnată de Ioana Pârvulescu, iar autorii-arhitecți ai acestui eveniment editorial sunt, în ordine alfabetică, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă. După cum ne spune autoarea prefeței „Personajele principale, în acest loc care nu există pe nicio hartă, sunt casele, personajele episodice sunt oamenii din ele. Oameni și case petrec împreună un timp oarecare. După cum s-a mai spus, nu se știe exact dacă noi locuim în case sau ele locuiesc în noi. Uneori casele supraviețuiesc, chiar dacă au fost dărâmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supraviețuiește în cei care i-au fost apropiați.”
Am constatat că în ceea ce o privește pe Ioana Pârvulescu, cea care umanizează casa copilăriei: „cu ochii (n. r. – geamurile) nu stătea tocmai bine“ știam deja povestea casei, asta pentru că ea este desprinsă din cartea Inocenții care atunci când a apărut această antologie era în curs de apariție între timp eu reușind să o citesc. De altfel, Ioana Pârvulescu semnează și prefața cărții din care atașez un pasaj care mi-a plăcut foarte mult.
Sunt în această carte case triste şi case care privesc lucrurile cu umor, sunt case gălăgioase sau liniştite, sunt case fricoase, neastâmpărate sau bătrânicioase. Sunt case care au istorie şi, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor şi care i-au ajutat pe oamenii din ele să reziste. Dar sunt şi case dragi care au fost despărţite cu forţa de cei care erau „ai lor“. Clădirile şi paginile cărţii au pivniţe şi subconştient, au poduri şi idealuri, au vecinătăţi şi nenoroc, au fisuri, au familii şi bucurii, trec prin cutremure şi evenimente care seamănă cu un cutremur.
De departe, cel mai mult am rezonat cu mărturisirile domnului Liiceanu, care mărturisește și cum a apărut prima rimă „Gabriel-poet/ Şade pe closet/ Şi din scăfârlie/ Scoate-o poezie“.
Dan C. Mihăilescu descrie casa de chirpici: „cu ploşniţe, gândaci, podea gudronată şi covor de iută“, pe care o păstrează în suflet. Ana Blandiana îşi aminteşte de liniştea regăsită, după cutremurul din ’77, în casa din Comana, „unde timpul avea două dimensiuni: scrisul şi grădinăritul“. Andrei Pleşu scrie despre omul „care trăieşte normal şi firesc când se poate mişca în casa lui şi pe verticală“.
Dar ce reprezintă în literatură acest concept, al caselor vieților noastre?
Unul amplu, deoarece casa nu este doar un simplu spațiu fizic, ci și o metaforă a experiențelor, trăirilor și amintirilor umane. Casa este prezentată ca un simbol al stabilității, al intimității și al identității personale. Este locul în care ne simțim în siguranță și în care ne regăsim liniștea interioară. Multe personaje literare își asociază identitatea cu casa lor și trec prin transformări și evoluții pe măsură ce casa se schimbă sau este pierdută.
De asemenea, casa poate fi și un loc încărcat de amintiri. Prin prisma trecutului și a memoriei, casele devin mărturii ale experiențelor trăite acolo. Aceste amintiri pot fi plăcute sau dureroase și pot influența modul în care personajele se raportează la spațiul locativ.
În unele opere, casa poate fi prezentată ca un loc al conflictelor familiale și al tensiunilor interioare. Acesta poate deveni un spațiu sufocant, în care personajele se simt limitate și opresate de responsabilități sau de așteptările celor din jur.
Pe de altă parte, în literatură, casa poate fi și un loc al renașterii sau al redescoperirii de sine. Personajele pot găsi în casă un refugiu sau un spațiu de regăsire a echilibrului emoțional.
Ieșind din literatură și intrând în viața mea am avut prilejul să analizez și casele vieților mele, nu că ar fi fost pentru prima dată, însă acum povestea mea era pusă laolaltă cu cele ale acestor oameni pe care eu îi apreciez și citesc cu emoție. Am rememorat primele amintiri pe care le am din casa copilăriei pentru ca mai apoi să merg în casa unde am devenit adolescentă, am revăzut cu ochii minții casele unde am devenit mamă pentru că locuiam în locuri diferite când au venit pe lume cei doi copii ai mei. Nu am cum uita perioada din viața mea în care am schimbat casă după casă mutându-mă de nu mai puțin de zece ori în decurs de zece ani, proprietarii fiind diverși fiecare cu particularitățile și metehnele lui, unele greu de suportat și dus însă din postura de chiriaș am fost condiționată, cumva. În timpul acesta am început a ridica o casă care nici acum nu e așa cum se prefigura în visurile mele, casă în care nu știu când, cum și dacă voi locui vreodată.
Două repere m-au însoțit în periplul acesta iar ele au fost cărțile și pianul. Jumătate dintre casele în care am stat cu chirie se aflau la ultimele etaje, căratul pianului, unul având o greutate considerabilă datorită plăcii de bronz din interior, reprezenta cea mai mare problemă, la mutatul lui contribuind patru bărbați în putere deoarece și înălțimea lui de 150 centimetri constituind o mare mare problemă. Mă mir că a rămas întreg și că în afara durerilor de spate și a câtorva vânătăi inerente căpătate de cei care l-au tot plimbat, pianul este întreg, posesorul unor coarde care scot aceleași sunete divine.
De ceva vreme am revenit în casa copilăriei mele care are acum alte valențe, mai ales după ce tata a plecat. Și cum și Răzvan a plecat, am rămas cu Luca, cel care are putere tămăduitoare în această formulă restrânsă.
Ce urmează de la anul când el va pleca în drumul lui? Chiar nu vreau să mă gândesc ci doar îmi doresc să ajung sănătoasă până atunci.
