Astăzi, începând de la ora trei, a plouat la diferite intensități. La un moment dat, cerul era atât de încărcat încât în casă era întuneric, întunericul acela care te duce cu gândul în locuri după care tânjești și de care ți-e dor.
Cât a plouat, și a durat ceva timp, mai bine de o oră, mintea mea a țesut un dialog în care s-au regăsit întâmplări de mult petrecute, secvențe pline de veselie și optimism, freamăt și arome care odată adunate și așezate în albumul personal nu au mai dispărut reactivându-se atunci când ceva le declanșează. Și dacă în trecut pot face călătorii cu plăcere și emoție, în viitor nu simt nevoia să fac nici o simulare pentru că nu mă văd acolo. Nu mă văd atât de departe cum aud la unii din jurul meu.
A fost atât de frumos că tare mi-aș fi dorit să deschid portiera mașinii timpului și să călătoresc în urmă cu douăzeci de ani.