După ce ieri am avut din nou probleme cu mașina, aruncându-mă în stări ale căror hățuri nu le pot apuca oricât m-aș strădui, astăzi a fost despre lăsat totul în regulă înaintea deplasării pe care urmează să o fac.
O deplasare la care visez de multă vreme, care ar fi trebuit să aibă loc mai devreme. Însă faptul că ea acum s-a concretizat îmi dă de înțeles că așa trebuia să fie: eu văduvă, copiii plecați unul peste hotare altul la facultate.
Și cum am rămas singură uite că a venit și vremea mea.
Evident că am multe scenarii în bagajul pe care tocmai l-am făcut, unul de doar 10 kilograme.
Evident că mă gândesc cum va fi să merg într-o țară în care iarna nu e iarnă.
Evident că în mintea mea se întârt tot soiul de stări pentru ca mai apoi să se scurgă în corp.
Evident că sunt curioasă și dornică de a cunoaște alte meleaguri, fapt pe care mi l-am dorit dintotdeauna.
Ca de multe ori când sunt într-un vârtej de emoții ascult Beethoven – 5th Piano Concerto „Emperor” (Zimerman, Bernstein, Wiener Philharmoniker) cuprinzându-mă o stare de fericire profundă. Dacă în mintea celor care mă urmăresc se ivește întrebarea De ce?, nu pot răspunde ci doar îndemna în a asculta această capodoperă. Regăsesc în aceste acorduri tot ce am nevoie atunci când sunt învelită de asemenea emoții. Și mi-e bine!
Afară e frig și umed. Ba e iarnă ba nu e.
Nu o iubesc iar ea știe, dar chiar și așa, cu mărturisirile pe față, simt că este peste mine, fiind mai puternică.
O dovedesc cu un strop de vin, o carte bună și armonii divine. Nu-i așa că pare idilic?
