O zi, un drum, o lecție
Uneori, drumul până la Iași nu e doar despre distanță, ci și despre timp. Timpul dintre un copil care nu credea în el și tânărul care azi își trăiește visul. Timpul dintre neîncredere și reușită.
Ieri, alături de Luca, fiul meu, pe traseul nostru obișnuit, am vorbit despre logică propozițională – un subiect aparent sec, dar care, în contextul poveștii noastre, a devenit simbolic. A fost prilej de întoarcere în timp și de înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat un dascăl.
Logica propozițională și logica vieții
Nu știu dacă era aerul cald de iulie sau liniștea din mașină, dar la un moment dat, Luca a adus vorba despre unul dintre cursurile de la facultate: logica propozițională. A vorbit cu pasiune și cu claritate, așa cum doar cineva care a înțeles și iubește poate vorbi despre o materie abstractă.
„Mama, e o logică a gândirii curate. Dacă A e adevărat și A implică B, atunci B e adevărat. Clar, nu?”
Și așa ne-am trezit vorbind despre profesori. Despre încredere. Despre cum un dascăl potrivit poate pune în mișcare nu doar mintea, ci și inima unui copil.
Un început cu frică și o profesoară nepotrivită
Ne-am reamintit de finalul clasei a XI-a. Momentul în care am realizat că pregătirea de la școală, în special la informatică, era aproape inexistentă. Profesoara era slab pregătită, dezinteresată, și nu avea nici vocație, nici răbdare.
Am primit ajutor dintr-o direcție neașteptată: o prietenă din online, o femeie deosebită, foarte bine pregătită, s-a oferit să-l pregătească. Am avut speranțe. Din păcate, stilul ei nu s-a potrivit cu Luca. Îl întreba lucruri pe care nu avea cum să le știe și aștepta răspunsuri. Răspunsuri care nu veneau. Se lăsau momente de tăcere grea, iar acele pauze îl făceau pe Luca să se simtă mic, vinovat, „prost”, așa cum avea să-mi spună într-o zi.
„Tăcerile acelea dintre întrebare și răspuns l-au făcut să creadă că nu e suficient.”
Când un copil începe să creadă că nu e capabil
Din acea tensiune a crescut o frică. O panică surdă:
– „N-o să iau bacul.”
– „N-o să intru la facultate.”
– „Nu sunt în stare.”
Cuvinte care dor. Pe el și pe mine. Și atunci am decis, de comun acord, să oprim colaborarea. Am închis acel capitol cu recunoștință, dar și cu realism. Nu era vina ei, nu era vina lui. Era pur și simplu nepotrivirea aceea care uneori se întâmplă între oameni, oricât de binevoitori ar fi.
Întâlnirea cu dascălul potrivit
Apoi, a apărut o altă profesoară. Din Suceava. O femeie calmă, caldă, intuitivă. Nu l-a certat, nu l-a grăbit, nu l-a făcut să se simtă mic.
L-a ghidat cu respect, i-a creat spațiu, și – ce e mai important – i-a oferit încredere. Și, de acolo, lucrurile au început să prindă contur.
Luca a dat două examene de admitere: la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” și la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Le-a luat pe ambele. Cu note bune. Cu fruntea sus. A ales și a mers pe drumul lui.
Acum, la finalul primului an de facultate, e integralist. Va avea bursă. E împlinit. Și fericit.
„Un profesor bun nu cere răspunsuri pe care știe că elevul nu le are. Îl învață cum să le găsească.”
Ce rămâne după
În acea mașină, pe drumul de întoarcere, ne-am amintit de prima profesoară. Cea care, fără să-i spună direct, i-a transmis că „greul abia începe” și că poate nu va face față. A fost un mesaj subtil, dar apăsător.
Doar că Luca a făcut față.
A muncit.
A învățat.
A înțeles logica propozițională.
Dar mai ales, a înțeles logica încrederii.
Dascălul — cheia care poate deschide sau încuia
Un dascăl poate ridica un copil. Sau îl poate îngropa. Asta e, poate, cea mai grea și frumoasă responsabilitate de pe lume.
Nu toate materiile contează la fel. Dar modul în care sunt predate poate face diferența între cineva care renunță și cineva care îndrăznește.
Astăzi, când privesc la Luca, știu sigur că un om bun i-a schimbat traiectoria. Că un profesor nu i-a cerut să demonstreze ce nu putea, ci l-a ajutat să devină ceea ce era deja în adâncul lui.
Și pentru asta, voi fi mereu recunoscătoare.
